Era soare şi în curte mirosea a curat. Mama întindea rufe albe pe frânghia aia înaltă cu prăjină lungă, din faţa casei. Le văd şi acum fâlfâind în soare precum aripile de înger. Era linişte. Mai ales liniştea mi-o amintesc.
Îmi făceam de lucru în casă. Cred că ştergeam praful, îmi mutam cărţile de pe un raft pe altu’(nu aveam prea multe pe vremea aia) sau ceva de genul ăsta; şi mai ştiu că era la noi în vizită unchiu Costică de la Brăila, fratele bunicii. Pe fereastră pătrundea o bucată subţire de soare lăsând dâre calde pe covorul grena cu flori.
Dintr-o dată, poarta de fier s-a izbit cu putere de gard aproape să sară din ţâţâni şi în curte a intrat grăbit şi roşu la faţă, tata.
Nu era ora lui de venit de la uzină. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva; ceva grav. Mi s-a făcut stomacul ghem şi mi s-a umplut gura cu salivă. O clipă mi-a fost teamă că o să vomit. Mi-am dat papucii jos să nu fac zgomot şi m-am apropiat încet de uşă, am păşit pe gresia rece din hol şi am încercat să ascult, să-i aud ce vorbesc în şoaptă, lipiţi de zidul casei.
„Au început să împuşte oamenii”. Atât am auzit înainte să mi se facă întuneric în minte. Nu cred că am stat acolo, cu şosetele lipite de gresia în pătrăţele mici, maro, mai mult de câteva secunde. Îmi văd şi acum degetele fremătând, încercând să scape din materialul flauşat, cârpit de mama la călcâi. Cine trage? În ce oameni? Unde? Ce înseamnă asta? De ce a venit tata acasă?
Am ieşit pe scări, uitând să mă mai încalţ. Înainte să mă vadă cineva, am mai apucat să o văd pe mama frângându-şi mâinile, să o aud cum întreabă: „Şi acum? Acum ce o să se întâmple?” Apoi m-au văzut şi m-au trimis în casă. M-am ascuns după uşă şi am continuat să ascult. A ieşit unchiu Costică şi a zis că auzise şi el ceva la radio. În camera bunicii, ultima dintre toate, fără pereţi sau ferestre spre stradă, cu două pături groase puse în geam era singurul loc unde se asculta Europa Liberă; ce-o mai fi însemnat şi aia de se fereau toţi. Cum adică „liberă”? Ce însemna Europa Liberă? Nu era deja liberă?
Bunica nu avea televizor aşa că am mers toţi cinci în dormitorul părinţilor mei şi au dat drumu’ la TV. Ţin minte că în faţă la Comitetul Central era lume multă, era la fel ca întotdeauna, lume ieşită în stradă să asculte discursul lui Ceauşescu de la balcon.
De Timişoara nu ştiam. Eu nu aflasem nimic; nu aveam de unde.
A zis ceva de mărit pensiile sau salariile; ceva de mărit oricum, cu doi lei.
Dintr-o dată, ca atunci când urmează să fie un cutremur şi înainte de a simţi pământul auzi vuietul, vuietul ăla inconfundabil de sfârşit de lume, zornăitul pe care îl face fiecare bulgăre de pământ care încearcă să îţi spună ceva, de undeva, ca din măruntaiele pământului, din mijlocul acelei mulţimi s-a pornit un vuiet. Nu l-am înţeles atunci. Nu puteam să întreb, pentru că de mine uitaseră într-un colţ şi mi-era teamă să nu mă alunge de acolo.
Au început să dispară pancardele şi vuietul s-a trănsformat într-un huiduit, un urlet venit dintr-un singur plămân de uriaş, care luase locul tuturor oamenilor de acolo. S-a auzit din ce în ce mai tare, apoi mulţimea şi-a recăpătat iarăşi zecile de capete şi de plămâni, forfota s-a propagat în sus către balconul care a început să freamete. Ţin minte că am văzut faţa unui om care părea să înţeleagă la fel de puţin ca şi mine, Ceauşescu-ochii lui goi, oamenii care se agitau în spate, apoi nimic.
M-am apropiat de tata şi nu am mai apucat să îl întreb nimic. Mi-a spus singur: „O să fie Revoluţie. Să stai să te uiţi la televizor, cât or mai da. Să nu uiţi nimic, să povesteşti când oi creşte, apoi s-a uitat în pământ şi a continuat în şoaptă, dacă nu ne-or omorâ ăştia pe toţi”.
Unchiu Costică s-a întors la Brăila. A luat trenul de după amiază, să fie şi el cu ai lui, în caz că vine sfârşitul lumii.
Au aprins focul în sobă; parcă mai altfel decât alte dăţi, mai încet, mai molcom, de parcă era un lucru pe care îl făceau pentru ultima dată.
Nu am uitat ce am văzut zilele alea la televizor, dar dacă ar fi să aleg câteva imagini, cele care m-au marcat cel mai tare, ar fi cerul luminat de trasoare, atât cât putea arăta televizorul nostru alb-negru de atunci, nişte oameni care în faţă la TVR agitau două ciolane goale şi baricada de la Universitate. Nu înţelegeam nimic, nu înţelegeam de unde a început şi unde o să se sfârşească, cei mari erau amuţiţi, prea îngânduraţi ca să vorbească, să mai comenteze ceva, eu încercam să ţin minte tot, să nu uit, să povestesc.
Nici acum nu mi s-au limpezit prea multe în minte, paranoia care cuprinsese pe toată lumea zilele alea a spălat mult din înţelegerea pe care o putea avea un copil de nouă ani, noi eram departe de tot, nu avea cine să ne povestească nimic, să ne explice nimic.
În seara zilei în care s-a înălţat elicopterul de pe CC tata a copt cartofi în sobă. I-am mâncat fără să înţeleg nimic din ei, fără să le simt gustul. Trebuia să nu uit; stăteam cu ochii într-un televizor care pentru prima dată, de când mă ştiam avea program mai mult de trei ore seara.
Era Revoluţie şi auzeam că mor oameni. Nu văzusem niciodată de aproape un om mort şi aveam un gust coclit în gură. Ştiam că e sfârşitul unei lumi, dar nu înţelegeam ce lume se sfârşea şi mai ales, ce urma să îi ia locul.
Apoi, parcă fără nicio clipă de pauză, au apărut reclamele la pantofii Gregorio Rizo, am înţeles că nu mai sunt comandant de detaşament, că va trebui să îmi ascund cravată şi costumul de pionier, am gustat prima dată un Boni-Bon şi am auzit cuvântul democraţie.
Suna la fel de străin ca şi Europa Liberă.
