Îi ştii pe acrobaţii ăia de la circ? Cei care fac cele mai mişto spectacole: salturi mortale fără plasă de siguranță. Ce ne fascinează cel mai mult la ei? Inconştienţa? Curajul? Sfidarea din spatele fiecărui gest? Eu încă nu ştiu; ştiu doar că mă uit la ei cu admiraţie mută şi cu un nod în gât.
În ultimul an am făcut trei astfel de salturi. Nu mortale, că n-am atâtea coaie în dotare şi plus că mi-am cam făcut deja norma de sfidat moartea; doar fără plasă de siguranță.
Poate că salturile astea sunt şi mortale; habar n-am cum se vor dovedi până la urmă. Înaintea fiecăruia, mi-a fost frică de m-am căcat pe mine. Încă îmi mai e, dar m-am obişnuit cumva cu frica asta; e parte din mine. M-a „ajutat” şi faptul că nu am avut de ales. Nu mi s-a dat de ales.
Mi le-am asumat până la urmă pe toate, cu ochii deschişi şi cu încăpăţânarea de asin bătrân pe care ţi-o dă în timp, irosirea.
Într-unu dintre cazurile despre care vorbesc a trebuit să mă recunosc deja învinsă. Aia e. Nu poţi să vrei orice, cu orice preț pe lumea asta şi nu merge nici cu „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.
Dacă voi nu mă vreţi, e de ajuns. Am înţeles. Am făcut un pas lateral şi m-am dat din drum. Pur şi simplu. Nu am ştiut să fac mai mult sau mai bine de atât. Adică, mai cinstit spus, m-am dus în cap şi mi-am frânt gâtul. Mi-am zis la un moment dat, că m-a învins ruşinea. Acum ştiu că m-am învins singură şi m-a învins speranţa, oricât de absurd ar suna.
E o lecţie şi asta, pisi. Să nu mai faci. Ete nu o să mai fac pe naiba. Ştiu deja că după mult timp o să-mi pun din nou sufletu-n sacoşă, o să-mi atârn iar mintea-n crăci şi o să plec să salvez lumea, ca un Superman căruia i s-au terminat rezervele de kryptonit, ce sunt. Aşa sunt construită.
În celelalte două cazuri, cărţile se joacă încă. Poate, sub mine se va ţese o pânză de paianjen. Nu am nevoie de mai mult.
E ca atunci când intru în apă: îmi înfrâng cu greu teama şi o ţin pe Elena strâns de mână. Ştiu că dacă s-ar întâmpla ceva, nu m-ar putea salva, dar gândul că e acolo îmi dă curaj.
Mereu mi-am găsit curaj în oamenii care au fost necondiţionat lângă mine. Asta am încercat să fac şi eu la rându-mi: să fiu „acolo”, necondiţionat, no matter what. Dacă mi-a ieşit sau nu asta, nu sunt eu cea care să spună. Dacă a fost nevoie să fiu acolo sau doar am stat în drum, iarăşi nu ştiu.
Pânza de paianjen se conştruieşte cu trudă, de către fiecare. Unii, rămân la saltul în gol, eu am nevoie de iluzii; aştern un văl peste hăul deasupra căruia fac un salt mortal.
În momentul ăsta, mă uit cu groază cum a crăpat deja, fix în mijloc. Închid ochii şi mi-l imaginez intact.
Mi-am schimbat acum câteva zile cover-ul pe facebook. Zice: „ermetic”. Am descoperit că îmi place foarte tare cuvântul ăsta. Nu este întâmplător şi ascunde în spatele lui mai mult decât îmi place să recunosc.
Mă ascunde pe mine şi tot ceea ce așteaptă o supapă să iasă la iveală, mă apără de tot ce vine.
Mersul ăsta pe sârmă nu ştiu cât de bine îmi face. Eu nu merg bine nici pe pământ drept şi tare, cu atât mai puțin pe sârmă. Un lucru ştiu sigur: nu mi-aş fi iertat niciodată dacă nici măcar nu aş fi încercat şi poate că până la urmă, chiar pot orice.
You’re running out of time, love! Asta aud non-stop în urechi şi găsesc rezerve de curaj pe care nu ştiam că le am, curaj să ţin ochii deschişi. Nu de alta, dar dacă închid ochii, îmi e mai puţin frică – e adevărat, dar mă ia ameţeala şi cad.
Şi uite cum, după atâta amar de timp revin „în scenă” cu o scriere total incoerentă, dar mai aproape, poate decât orice, de ceea ce simt acum.
Alt acrobat, alt salt mortal.
