Nu o ştiţi, de fapt, dacă mă gândesc bine, nici măcar eu nu o ştiu şi nici ea pe mine, dar îmi desenează. Îmi face cadou desenele ei, îmi face cadou faptul că se gândeşte la mine. Mi-a desenat în semn de încurajare când am plecat în Franţa la spital, mi-a desenat cu diverse ocazii şi câteodată pur şi simplu, fără motiv. Pentru ea, eu sunt „Andreea aia cu capu”, pentru mine, ea este un copil în pozele maică-sii. Cel mai recent desen pe care l-am primit de la ea reprezentă doi fluturi aşezaţi pe o floare. După ce l-am văzut, m-am tot gândit dacă fluturii se cunoşteau deja de mult timp şi stăteau acolo la o şuetă, dacă s-au plăcut cumva în zbor şi s-au aşezat pe floare să se cunoască mai bine, dacă erau îndrăgostiţi de ceva vreme şi într-un final şi-au făcut curaj să se apropie, m-am întrebat dacă de fapt, se ceartă, dacă se despart, dacă îşi spun lucruri importante, sau doar aberează pe temă dată. Şi fluturii pot abera, în limba lor fluturească, de ce nu? Cred că ar trebui să o întreb pe ea, dar nici măcar nu vreau. Parcă îmi doresc ca cei doi fluturi să aibă la dispoziţie toate finalurile posibile, să-şi poată decide ei, când or vrea, povestea. Celălalt copil „al meu” îmi cere cărţi. Cred că la botezul ei eu am fost ursitoarea bibliotecară, altfel nu-mi explic. Aşa glumesc mereu cu mama ei. Intru în librării să-i cumpăr cărţi şi mă blochez, pentru că pur şi simplu aş vrea să i le iau pe toate şi să i le îndes cu forţa în cap, să am timp să stau cu ea, să-i povestesc toate basmele lumii, să mă asigur că nu o să uite, că o să îi placă să citească, că nu o să mă uite; de parcă poţi forţa pe cineva să iubească ceva, de parcă îl poţi forţa să nu uite, de parcă poţi face un copil să te ţină minte. Îmi desenează şi ea, îmi scrie, îmi face felicitări, se lipeşte de mine de câte ori mă vede. Ultima dată mi-a dansat. Nu ştiu cum reuşeşte, cred că ăsta este talentul ei, să facă fiecare om să se simtă teribil de important. Primul desen pe care l-am primit a fost de la nepotul meu. Mi-a desenat, în timp ce eu eram departe de toţi şi toate, suspendată pe un prag, un cal în galop, un frumos cal negru, alergând numai el ştie încotro. Păstrez cu sfinţenie toate desenele pe care le-am primit de la copii de-a lungul timpului. Sunt parte importantă din comorile pe care le-am strâns. Majoritatea sunt ţinute captive în caietele mele, mă uit la ele şi încerc să le găsesc legătura cu momentul respectiv din viaţa mea, pe altele le am la îndemână, mă uit la ele mereu, încerc să le găsesc înţelesul, să le descifrez semnele. Cred că este extraordinar de important să înţeleg. Până acum nu mi-a reuşit, dar sunt sigură, că semnele acestor copii nu au ajuns întâmplător la mine şi mă încăpăţânez să ajung la un liman. De cele mai multe ori, îmi dau prea tare silinţa să fiu om mare, uit de joacă, de inocenţă, de afecţiunea transmisă liber şi fără obligaţii, fără aşteptări, uit de puterea lor de a ne face pe noi, oamenii ăştia mari şi împovăraţi să ne simţim importanţi. Încerc să descifrez semne care nu vorbesc decât despre puritate, creez poveşti pentru fluturi care nu spun decât „fii colorată, veselă şi zboară”, despre cai care spun „lasă totul în urmă şi eliberează-ţi sufletul”, despre litere tremurate pe hârtie, care nu spun decât „Învăţ! învaţă şi tu, fă ca mine, învaţă în fiecare zi ceva nou şi fii mândră de asta, arată lumii, fără să îţi fie ruşine”. Toate sunt semne, sunt lecţii, nu au nevoie să fie descifrate sau înţelese. Au nevoie să fie luate ca atare şi urmate. Ultima dată, pe lângă cărţi, Ioana a vrut să primească şi un caiet, un jurnal. Am alungat din minte, cât de repede am putut gândul că are 6 ani şi că nu ştie să scrie bine, că până mai ieri scria de la dreapta la stânga şi făcea literele în oglindă. Sunt mândră de ea de parcă ar fi a mea, şi într-un fel aşa o şi simt. O bucăţică de om care vrea să scrie. E uimitor. Îmi doresc ca acel caiet să existe cumva până o să fie mare, să se uite pe el, să-şi amintească, să înveţe până atunci să nu caute, să înveţe doar să găsească. Aş vrea ca din toate mesajele care ajung până la mine de la copii să nu distrug nimic scormonind. Îmi amintesc de tata. El ştia cum să facă asta. Mie nu mi-a dezvăluit secretul. M-a lăsat să învăţ singură. El era de acolo, era de-al lor, nu simţeai nicio clipă că între ei e un om mare, nu deosebeai râsul, nu existau diferenţe în joacă. Mereu l-am invidiat un pic în adâncul sufletului. Era mai de-al lor decât am fost eu vreodată. Cred că el nu încerca să descifreze semnele; le lua ca atare, se bucura de tot ceea ce primea şi mai ales, ştia cum să fie recunoscător.
