DESPRE MINCIUNA II

Am mai scris şi până acum despre minciună. Despre nesimţireă ei, mai puţin însă. Am scris despre munţii mutaţi, despre anii de muncă, despre renunţări şi câştiguri plasate undeva la capătul drumului, câştiguri cuantificate în elemente despre care „inculpaţii” nu au habar. 
Nesimţirea oamenilor care te mint în faţă, fără să clipească nu are absolut nicio scuză. Mereu am fost dispusă să iert minciuna produsă din prostie, din naivitate, minciuna care a avut în spate un motiv, o tentativă decentă de a face viaţa mai bună celorlalţi; eu însămi am minţit de nenumărate ori.
Acum însă, mă deranjează din ce în ce mai tare când sunt luată de proastă. Nu mai am chef să închid ochii la asta. Joc după nişte reguli, şi mă trezesc la un moment dat că sunt singura care le mai respectă, că sunt Păcăliciul de serviciu. Vanitatea mea suferă. Păi dacă nu mai ai chef să respecţi regulile de ce nu mi-ai zis şi mie? Sincer, nu mi se pare amuzant, aşa că te poftesc să mergi în altă parte. Sigur vei găsi pe cineva dispus să îţi asculte fabulaţiile, pe cineva care să se dea de ceasu’ morţii în faţa dramelor tale inventate.
Am obosit şi nu mai am energie şi pentru rahaturi. Cred că mai simplu ar fi să ne spunem „la revedere” în ciuda anilor scurşi. Mă doare, mai ales când mă gândesc că aş fi putut să-mi canalizez energia în altă direcţie, şi mai mult de atât mă doare că nu am reuşit să te învăţ nimic. Nu sunt un guru, dar cred în lucrurile simple. Mă încăpăţânez mereu să cred că oamenii din jur au capacitatea de a digera o realitate, oricum ar fi ea, şi că o preferă mereu unei minciuni.
Mă doare să văd cum ne dezarmează minciuna. Nu ştim cum să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne trezim ca proştii cu o măciucă în cap, clipim mărunt şi des, şi tot ce putem articula este: „serios? Tu vorbeşti serios?”. Şi uite aşa noi rămânem cu nedumerirea şi ei cu ale lor, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori îţi e ruşine de ruşinea lor să le zici în faţă vreo două, o urare de drum lung şi succes.
Ziceam de nesimţire. La atât se reduce: proastă creştere, nesimţire şi prostie. Îţi trebuie un tupeu fantastic să îţi minţi apropiaţii, să le trânteşti deliberat invenţii, să brodezi situaţii, numai să îi vezi cum se aprind, cum sunt de partea ta…realitatea e alta, şi e în altă parte. Nesimţirea m-a lăsat de fiecare dată mută. Nu ştiu să lupt împotriva ei, nu ştiu să o contracarez. De fiecare dată am încercat să-i întorc spatele şi să plec, să merg spre un loc mai curat şi mai senin, mai spălat de astfel de trăiri.
Nu înţeleg de ce lumea suferă după vieţi rupte din scenarii de film. Sunt atât de multe situaţiile în care banalitatea e mult mai reconfortantă. Tânjeşti ca prostu’ după viaţa celorlalţi, vrei să ai parte de o atenţie care nu ţi se cuvine, după o viaţă care nu îţi aparţine, şi uiţi să o mai trăieşti pe a ta. Sunt ciudate alegerile pe care le fac oamenii şi mie îmi scapă motivaţiile lor.
Toate valorile în care cred pălesc şi sunt terfelite de aceşti pseudo-oameni, şi simt că îmi răcesc gura aiurea, că mă lupt cu morile de vânt. Mi-e ciudă că suntem buni şi iertători cu cine nu dă doi bani, mi-e ciudă că îmi vin în minte o căruţă de cuvinte pe care nu numai că nu am curaj să le scriu aici, dar nici nu li le spun lor în faţă. M-aş răcori un pic, dar consider undeva într-un ungher de suflet că oamenii ăştia sunt deja tare „necăjiţi” şi săraci cu duhul, aşa că nu ţin musai să mai contribui şi eu la decăderea lor.
Sper că este evident pentru toţi cei care citesc că am în minte exemple concrete şi apropiate, că nu aberez pe temă dată, şi că rândurile astea sunt pe principiul bate şaua să priceapă iapa.

DESPRE EROI


Câteodată mi-e ciudă şi mie când trebuie să scriu câte ceva încărcat de negru, de negativ, de ciudă. M-am săturat ca tot ceea ce se întâmplă în jur să îmi inspire aşa ceva.
Mi-e dor să vă povestesc cu lumină în vârful degetelor – cu ele tastez – lucruri frumoase.
Voi încerca să-mi curăţ sufletul câteva zile; sper că întâlnirea cu zorii civilizaţiei îmi va oferi un suflu nou. Am nevoie din când în când să iau o pauza de la tot ceea ce este în jur, pentru a putea merge mai departe.
Mereu îmi spun că investesc prea multă energie în revoltă, că se consumă prea multe resurse pentru non valori, că absorb prea multe energii negative, însă nu am cum să închid ochii când văd că toate valorile în care cred sunt terfelite.
Voi pleca în curând în căutarea unui petec de senin. Am nevoie de lumină, am nevoie să nu mi se lovească privirea de niciun gri.
Mă duc să mă încarc cu senin. Mă voi întoarce, cu siguranţă, cu un aer nou de optimism şi cu o altă lumină în suflet.
De ce spun asta? Pentru că de fiecare dată, după fiecare vacanţă m-am întors un pic mai bine. Voi pleca şi acum cu inima deschisă către energiile care vor veni spre mine, plec către soare, către petecul de cer albastru după care tânjesc mereu de la prima mea întâlnire cu Toscana, acum mult timp.
Anul ăsta nu a mai fost să fie Italia, ca de atâtea ori în ultimii 5 ani. Caut alt cer, între valurile altor ape. La întoarcere vă voi povesti cum a fost, vă voi spune dacă am găsit acolo tot ceea ce am auzit povestindu-se de atâtea ori. Mă aştept să găsesc mici comori, mici insule de frumuseţe, mici cântece, clipele pe care după fiecare vacanţă mi le amintesc zâmbind.
Mereu am fost „ducace”, cum spunea bunica. Niciodată nu am avut stare în acelaşi loc, mereu am vrut să văd şi altceva, ca să mă pot bucura cum se cuvine de ceea ce am acasă.
Din diverse motive, în ultimii ani am plecat mereu toamna. E mai blândă lumina, e mai calm totul, turiştii cei mulţi sunt deja la casele lor, relaţia dintre tine şi oraşul pe care te duci să-l cucereşti e mai intimă.
De fiecare dată mi-a plăcut senzaţia pe care ţi-o dă un loc nou, aerul de flirt între doi necunoscuţi, dansul senzual al străzilor, desfătarea pe care o găseşti în a uita tot ceea ce îţi era familiar, vinovăţia pe care o ai în inima strânsă la plecare.
Nu v-am povestit niciodată cum au fost frumoasele mele vacanţe, unele prea scurte, însă cochete, unele cu gaşca de fete, altele cu mama, iubiţii sau doar cu prietena mea. Sunt locuri cu care am avut imediat o chimie, cu care am stabilit un „amantlâc” pe termen lung, altele care m-au respins de la prima vedere. Şi eu pe ele. Am avut experienţe cu traseu sinuos, dar de fiecare dată, prea-plinul sufletului a făcut uitat totul.
Dintre toate, până acum, Toscana rămâne locul unde m-am regăsit, m-am pierdut şi m-am găsit din nou cu cea mai mare intensitate, singurul loc unde am căzut în genunchi pe stradă, dând cu ochii de casa lui Tarkovsky, unde am râs şi am plâns de bucurie, de mai multe ori decât oriunde altundeva.
Acum vă las. Cum călătorului îi şade bine cu drumul, încerc să descopăr un loc nou, să măsor intensitatea relaţiei pe care o vom crea sau nu. Vă voi povesti la întoarcere despre acele apusuri fabuloase de care am auzit, dacă se aseamănă sau nu în splendoare cu stingerea lină a zilei dincolo de colinele din Chianti, dacă legendele mă vor fi dezamăgit sau nu, dacă prea mult alb îţi arde retina, dacă e adevărat sau nu că la orice pas, poţi întâlni un zeu.
RSS
Follow by Email
Twitter