Când eram mică citeam foarte mult şi din fericire asta nu s-a schimbat prea tare nici acum. Mă foloseam de cărţi, nesfârşite şiruri de cărţi din biblioteca unchilor mei sau de la biblioteca din oraş, pentru că la noi în familie cărţile nu erau chiar în fruntea listei de cumpărături, pentru a înlocui experienţele de care nu aveam parte.
Călătoream peste tot, cunoşteam oameni noi, îmi făceam prieteni şi gustam mâncăruri incredibil de gustoase. Atunci, în nesfârşitele mele călătorii am învăţat că am libertate deplină, că imaginaţia mea are voie şi mai ales poate să facă absolut tot ceea ce are chef, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.
Am învăţat că gusturile sunt colorate, că gândurile pot suna într-un fel sau altul, că desenele şi peisjele au miros. Cel mai mult îmi plăceau gândurile verzi-aurii mirosind a iarbă umedă şi a rouă, poate un pic şi a piersică bine coaptă de la mine din Dobrogea, a lămâie crudă şi a frezie. Ştiam exact mirosul, combinaţia perfectă din fiecare aromă şi mai ştiam că trebuie să mă facă să-mi lase gura apă, ca de la un auriu blând de toamnă.
Am căutat mirosul ăsta în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar trebui să fie sticla potrivită să-l cuprindă. Am pierdut o grămadă de timp încercând să-i găsesc un recipient bun, şi cum nu am găsit, am renunţat fără să mai ţin minte exact când.
Pe măsură ce am crescut şi Universul meu a devenit din ce în ce mai larg, dincolo de biblioteca mea, măricică de acum, am descoperit parfumurile adevărate, sofisticate, cu poveşti.
Nu am reuşit însă, niciodată să ghicesc prea bine aroma din recipientul care o conţinea. Sticlele frumoase, bijuteriile artizanale, flamboaiante şi sofisticate, purtau cu ele parfumuri care mă copleşeau. Găsesc mereu arome prea grele, prea încărcate şi dantelate, cu un colorit intens, care nu au ce căuta acolo.
Sticlele modeste, care invariabil îmi amintesc de coperta simplă a unei cărţi vechi par să se apropie de Parfum, acel parfum al meu, la care visasem verzui-auriu toată copilăria.
Am înţeles, într-un final, că tot farmecul parfumului meu era că aveam să-l caut mereu; poţiunea mea vrăjită, cea care să coloreze muzica şi să dea sunet culorilor aveam să o găsesc doar în imaginaţia de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii.
Am crescut şi de multe ori de-a lungul timpului m-am îmbrăcat în parfumul lui, parfum care într-un fel a semănat cu al meu. Am iubit mai mereu bărbaţi Fahrenheit, adoptându-le parfumul ca pe un manifest. Mi-a plăcut să îl miros dimineaţa pe mâini când îmi beam cafeaua, sau pe obiectele pe care le mângâiam după ei. Stiloul meu a mirosit multă vreme a Fahrenheit şi a fum de ţigară.
Am găsit destul de târziu un parfum care să ştie a vorbi despre mine fără să îmi acopere vocea, fără să ţipe guraliv şi ostentativ neadevăruri despre mine şi i-am rămas fidelă cu încăpăţânare.
Am fost curioasă să-i citesc povestea, să-l disec şi am constatat cu uimire că deşi nu are nicio legătură cu freziile şi piersicile copilăriei mele, că deşi nu este verde-auriu, îmi place pentru că este uşor amărui, jucăuş şi senzual, tandru ca o mătase bătută de soare şi efervescent.
Îl cheamă simplu Nina şi dacă ar fi trebuit să îi aleg eu numele, probabil că l-aş fi botezat la fel, cu aceeaşi consoană roşie şi două vocale: una roz şi cealaltă albă.
