te-am rugat să-mi spui primul cuvânt care îţi vine în minte
voiam să scriu o poveste pornind de la el
ştii că mă lăudasem că pot face o poveste pornind de la absolut orice
primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur
cum scriu eu acum o poveste pornind de la cuvântul cur oare chiar poţi scrie o poveste din orice
bineînţeles că poţi dar mă ceartă mereu toată lumea că vorbesc urât că limbajul meu este extrem de nepotrivit şi vulgar că parcă nu ştiu destule cuvinte şi atunci le înlocuiesc cu înjurături ca la uşa cortului
chiar când mă lăudam că în ultima vreme am reuşit să vorbesc mai curat vii tu şi îmi dai peste nas să fac o poveste so not lady like pornind de la cur aşa că o să aştept alt prim cuvânt care îţi vine în minte
da poţi face poveşti despre orice doar că eu nu vreau acum să scriu despre cur
aş scrie despre ăia doi de i-am văzut azi dimineaţă când am ieşit de la metrou poezie de stradă cu ei doi îmbrăţişaţi strâns strâns în timp ce vântul încolăcise fusta ei peste picioarele lui şi şireturile de la adidaşii lor se întâlneau când şi când mişcate de vânt dar n-o să scriu despre asta
şi aş mai putea să scriu şi despre momentul ăla când m-ai întrebat o să scrii vreodată despre momentul ăsta când ţi-ai dat ochelarii jos şi i-ai lăsat să cadă cu zgomot pe podea
dar nu o să scriu nici despre asta pentru că-mi vine să scriu
doar despre capete străine de pat şi senzaţii uitate în alte vieţi
despre porţi închise la care batem uitându-ne printre şipcile de gard ale altor vieţi fără să ni se deschidă vreodată vreo poartă
şi aş mai putea să scriu de exemplu despre felul în care de-o vreme nu pot să scriu dar asta ar însemna că deja îmi aleargă degetele pe taste
sau despre felul în care mă uit la degetele mele care lovesc cu furie tastele şi cum întotdeauna mi-am dorit să am mâini frumoase cu degete fine şi nu s-a întâmplat niciodată asta evident
şi aş mai putea să fac o poveste despre kill your idols şi
despre cum am hrănit de-a lungul timpului nimicuri pe care mi le-am făcut zei şi apoi am urmărit cu voluptate cum tot eu cu degetele julite până la sânge i-am sfărâmat bucată cu bucată
şi asta îmi aminteşte despre degetele pe care mi le-am zdrelit într-o vară când m-am apucat să car singură în curte câteva tone de lemne doar pentru că tata era prea bolnav s-o facă el
doar că atunci am mai văzut şi altceva pe lângă oasele albe care îmi ieşiseră prin piele mai era o plinătate a sufletului pe care nu am mai găsit-o nicicând
aş putea să fac o poveste despre orice dar primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur
Category: siret
ULTIMELE AVENTURI ALE MATIZULUI VERDE
Următoarele rânduri s-ar putea numi: „cum să bagi o umbrelă într-un Matiz încuiat”, sau „Poliţia Română, noaptea de Înviere şi Matizul încuiat”.
Nimic ieşit din comun: chei uitate în contact, maşina încuiată, pasagerii plecaţi ca două flori, ora zece fără ceva.
La întoarcere se complică treaba. Zece şi ceva, lumina aşteptată acasă, cheile în continuare în contact, noi pe lângă maşină. Idee bună că am parcat pe o stradă circulată, sub un bec, în faţa unui chioşc cu de toate. Proprietarul făcea grătar alături.
Bun…astea fiind datele problemei, ce putem face. Dat fiind că internetul este o sursă inepuizabilă de informaţii, îşi aminteşte Dan de un filmuleţ pe Youtube, unde nişte indivizi te învaţă să deschizi o maşină cu un şiret. Să încercăm…converşii au şireturi lungi, teoretic ideea e genială; practic, e imposibilă, credeţi-mă pe cuvânt.
Când am plecat de acasă tuna, aşa că mama mi-a dat umbrela ei. Ne gândim să improvizăm o jojă dintr-o spiţă, că cică merge. Nu; nu merge. Sub nicio formă. Trece prima jumătate de oră şi se sesizează buticaru’ de la magazinul cu de toate că moşmondim acolo de ceva vreme. Vine să vadă care-i situaţia, se întoarce şi povesteşte. În cinci minute apar şi ceilalţi: cinci tineri săritori care teoretic ştiau cum să deschidă un Matiz cu cheile încuiate înăuntru; teoretic toţi mai făcuseră asta cel puţin o dată. Practic, nu a funcţionat nimic…absolut nimic.
Oprim prima maşină, un frate Matiz alb. Femeile se sperie când le cerem ajutorul şi demarează în trombă. Oprim a doua maşină, alt frate Matiz, de data asta albastru. Ocupanţii mai prietenoşi. Băieţii rămân cu noi, fata se duce acasă să ne aducă o riglă, după ce am încercat două chei de-ale ei şi evident că nu s-a potrivit niciuna. Între timp au mai căzut la datorie trei spiţe de umbrelă modelate în diverse forme de cârlig, şi chederul de la uşa pasagerului.
Scurt inventar: noi doi, buticarul, cei cinci tineri săritori, trei ocupanţi ai Matizului albastru, să tot fim unsprezece persoane şi aşa se duce prima oră de chin.
Până ajunge rigla, apare prima maşină de poliţie; nu vom afla niciodată dacă întâmplător, sau anunţată de vreun creştin cu spirit civic, care şi-o fi imaginat că ne apucăm să spargem maşini pe o stradă, să-i spunem principală, aglomerată, sub un bec, în faţa unui butic deschis. Nu contează. Cert e că de la poliţia comunitară, îşi face apariţia personajul, hai să-i spunem Marean, care se interesează de situaţie, se dă ştiutor, ne explică cum se deschide şi ne cere buletinele, aşa de fun, ca să scrie şi el în carnet. Se duce omu la maşină să aducă o sculă ajutătoare şi dă datele mele prin staţie. Apare rigla, pe care Marean o scapă împreună cu alte spiţe de la umbrelă şi cu scula lui în portiera maşinii. Nu-i nimic. Stau bine acolo.
Pleacă Matizul albastru, apare brigada de la Poliţia Rutieră: doi domni foarte spirituali şi săritori, care pe lângă idei, i-au adus lui Marean şi informaţii proaspete despre mine, proprietara maşinii, aşa că domnia sa s-a putut ocupa în continuare de spargerea maşinii fără grija că ajută infractori.
La un moment dat, după ce luminiţele împânziseră oraşul, după ce jumătate din populaţie a trecut închinându-se pe lângă noi, văzându-ne cum tragem disperaţi de două table, cineva a zis că mecanismul de la portiera din dreapta s-a stricat, e inutil să mai încercăm, şi că e momentul să ne mutăm în stânga, la uşa şoferului. Era unu şi ceva, eram deja echipă de paisprezece, mai apăruse şi scula cu care se deschidea uşa comandantului că cică şi ăla îşi încuie frecvent cheile în măşină.
La ora două apare şi soldatul de serviciu de la unitatea militară de peste drum. Tip zdravăn şi cu iniţiativă, ţine milităreşte o lanternă în dinţi, scoate plăcuţa de înmatriculare, şi o îndeasă muncitoreşte în portieră; nu se ştie de ce…poate împinge ceva, poate agaţă ceva, nu contează, să se întâmple ceva. Eram acolo de prea mult timp. Omul nu a mai putut sta deoparte. A venit să ne ajute. A tras de portbagaj să-i rupă butucul. Nu a mers.
Au stricat şi portiera de la şofer, umbrela a dispărut toată, spiţă cu spiţă. Eu am eşuat pe bordura de lângă maşină, râdeam că poliţia e aşa de bine informată, nu numa’ că ştiau unde stă mama în oraş, dar ştiau unde lucrez eu în Bucureşti, făceam haz de necaz să demonteze dracu maşina cu totu să o luăm în pungă înapoi, şi încercam să mă gândesc ce să-i zic maică-mi dacă până la urmă spargem geamurile.
Părea singura soluţie, dar după patru ore de chin şi paisprezece oameni scoşi din minţi de nervi, cu soldatu de peste drum cin’şpe, încăpăţânarea Matizului verde s-a tocit, şi a fost de acord să-şi dea peste cap geamul din spate, la insistenţele soldatului şi ale lui Marean comunitaru’.
Toată lumea a răsuflat uşurată, mai puţin Marean, care îşi vroia sculele înapoi, aşa că ne-a dus la Fane Nebunu, care a demontat portiera, de unde a apărut o riglă, umbrela mamei spiţă cu spiţă, numa scula tristului Marean nu, pentru că a rămas înţepenită într-un loc inaccesibil nouă la ora trei, în noaptea de Înviere, la lumina chioară a unei lanternuţe cu baterii pe care am căpătat-o din mila unui trecător.
Înutil să vă spun că acum, ca să intri în maşină trebuie descuiat portbagajul, apoi uşa din spate, apoi uşa şoferului, că portiera din dreapta este blocată, că miroase şi acum a peşte de la cuţitul pe care ni l-a împrumutat buticarul ca să scoatem chederul, şi că în ziua aia, undeva pe un drum de ţară am condus prima dată această maşină.
