skin on skin

SKIN ON SKIN VII

Scrii atât de frumos, încât mă îndrăgostesc de tine de fiecare dată când citesc ce scrii. Dar e o dragoste d’aia imposibilă, sfâşietoare, greu de trăit.

Şi, de fiecare dată după ce citesc ceva, îmi spun că gata, ăla a fost ultimu’, nu mai pot continua, dar apare altul şi tot aşa. E nociv. Eşti nocivă.

Mă uitam spre tine peste cana mea cu cafea, peste paharul tău cu bere (nu cred că apucasem să-ţi spun că nu pot să sufăr berea şi mirosul pe care îl lasă pe tine), mă uitam peste creştetul capului tău, peste orizontul ciuntit de streşinele obosite ale caselor mirosind a mucegai, din cartierul ăla trist şi cât se poate de istoric, peste tăcerea dintre noi şi peste zăpuşeala amiezii.

Te ascultam cu gândurile departe, te ascultam şi mă gândeam ce joc ciudat al sorţii mi te-a scos în cale, ştii, ca-n cântecele alea stupide de dragoste care se aud acum la radio. Dintre toţi oamenii din lumea asta, m-am pricopsit cu tine, să nu ştiu, pur şi simplu, ce să fac cu tine, să nu vreau nici să te arunc, nici să mi te apropii, să vreau de la tine totul, ştiind că nu ai să-mi dai nimic, că nici măcar nu vrei să inventezi pentru mine ceva ce ai putea să-mi dai.

Nu mi-ai fi părut genul care stă să perie bloguri de fete şi nici genul care să mintă cu atâta neruşinare, ţi-am zis. Nu ţi-e şi ţie un pic jenă? „Păi tu ce faci? Nu arunci cu vorbe? La tine e artă şi la mine nu?” Este şi la tine o artă, evident, numai că diferenţa e că la mine e, cum să-ţi explic, amorul artei, la tine e un fel de arta amorului. Cam aşa stau lucrurile.

Ai râs scurt dezvelindu-ţi dinţii „nu mă iei tu pe mine cu arta amorului”. Păi nu! Eu încerc să te iau cu amorul artei, da’ văd că nu prea îmi iese.

Nu am auzit ce ai spus mai departe. Ar fi fost irelevant; nu mă interesa să te aud, nu mă interesa să mă auzi. Îmi este de ajuns că mă citeşti; poate, până la urmă, o să înţelegi de acolo câte ceva. Mă interesează senzaţia de arsură din palmă; dorul de a merge măcar o dată ţinându-te de mână pe stradă, dorul de a te vedea măcar o dată cum te uiţi la mine zâmbind. Îmi este dor de tine cu tot trupul. Te ştiam; pur şi simplu te ştiam dintotdeauna, iar acum simţind că te găsisem, nu mai ştiam ce să fac cu tine. Nu pot să fug, nu pot să plec, pur şi simplu nu pot să nu te fi întâlnit niciodată, pentru că te-am căutat, ăsta e adevărul şi am senzaţia că deja ştii.

Nu am avut niciodată curaj să-ţi zic, dar prima dată când te-am întâlnit, aş fi vrut, de fapt, să fug. Mi-am strâns o clipă geaca la piept şi am vrut să fac stânga împrejur şi să fug. Acum îmi vine să zâmbesc la gândul ăsta, dar chiar am vrut să fug. Nu mai ştiu de ce, de timiditate, de frică, de iubirea aia pe care o simţeam venind. Habar nu am. Nu mai contează acum, când dacă nu mai pot să fug te ocolesc timid, poate te enervez şi mă uiţi, poate te şterg, îţi dau cumva erase şi îmi rămâi doar în poveşti.

Te ascult acum povestindu-mi despre arta amorului. Ironia sorţii, nu?

Ce ştii tu despre arta amorului? Povesteşte-mi despre arta sexului, că la asta te pricepi. Despre amor şi arta lui habar nu ai. Ai schimbat subiectul şi mirosul ofilit de bere din răsuflarea ta a ajuns vag până la mine. Ai avut o sclipire de ciudă în ochi „Mergem?” ai întrebat. Unde vrei să mergem? „Nu ştiu. Oriunde… ne plimbăm, apoi mergem la mine”. Arta amorului nu a fost niciodată punctul tău forte, după cum îţi spuneam adineauri în gând, dar de fiecare dată te-am lăsat să crezi ce vrei. Nu aveam răbdare pentru plimbări şi conversaţii sterpe, de penibilul aşteptării şi al jocului steril de-a cucerirea. Hai la tine direct, nu am chef de plimbări. Am chef de tine!!! ţi-aş fi urlat în ureche, dar tu nu eşti. Pur şi simplu nu exişti când eşti pe stradă, te dizolvi. Te materializezi doar între pereţii sterili ai apartamentului tău. Hai la tine, am şoptit cu ochii aţintiţi la pânza de paianjen din dreapta urechii tale. Ţi-am atins în treacăt piciorul cu genunchiul. Nu din greşeală, ci ca să mă conving că eşti acolo, real, că exişti mai departe de închipuirea mea şi că undeva în Bucureştiul ăsta prăfuit şi apatic te vei materializa lângă mine. „Skin on skin?”

Skin on skin…

Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire VII

SKIN ON SKIN VI

Ziceai că nu mă suni, că nu vrei să mă baţi la cap, că nu e stilul tău să fii…cum spuneai? pushy. Nu ştiu de unde scoţi toate cuvintele astea. Te fentam cu mailuri. Îţi scriam întreaga zi, ajungeam să tot aberăm, şi la sfârşitul zilei nu mai ştiam cine, de unde începuse. Mă plictiseam fără tine şi imaginaţia ta cât o lume întreagă, aşa că îţi scriam, să te pot citi, daca nu mă lăsai să te ascult.

Mi-ai zis că salvezi toate e-mailurile. Te-am întrebat de ce, care e rostul să te încarci aşa, oarecum inutil, cu atâtea conversaţii fără valoare. Mi-ai zis că într-o zi o să faci din toate o poveste.

Vei găsi loc pentru toate în povestea asta? Normal. Voi găsi loc pentru toate şi voi găsi loc şi pentru ceva în plus : pentru toate lucrurile pe care ţi le spun când dormi lângă mine înfăşurat în cearşafuri. Voi găsi loc pentru toate momentele când stai întins lângă mine, cu ochii închişi, când aş da un bănuţ de aur să ştiu ce e în mintea ta. Voi găsi loc pentru toate momentele de « după » când te uiţi la mine întrebător, de ce nu mă duc să fac duş, şi mie îmi e jenă să-ţi spun că-mi place la nebunie mirosul de femeie încinsă de sex, mirosul de animal excitat, mirosul tău pe pielea mea şi că te urăsc când te uiţi la mine de parcă aş fi murdară şi ar trebui să dau fuga să mă spăl, să mă curăţ de tine. Voi găsi loc să povestesc toate momentele când îţi umpli plictiselile dintre atât de multe alte femei cu mine. E loc pentru toate, pentru doruri şi patimi, pentru nebunii şi necuvinte.

O să găsesc loc pentru toate momentele când te ating cu teamă să nu te dizolvi în orizontul de dincolo de balcon. O să îţi povestesc toate ascunzişurile pe care le ai şi pe care nu ştiai că le ştiu. O să găsesc loc pentru tot, pentru fiecare cuvânt de pe mail şi whats app, pentru fiecare sms şi fiecare mesaj de pe facebook. Le păstrez pe toate şi într-o zi, când o să-mi spui că, de fapt, nu mă cunoşti, o să ţi le arunc pe toate în faţă. O să-ţi reamintesc cum am îngheţat bând cu tine prima noastră cafea, cum am ne-am cunoscut, cum a plouat în vara aia, cum te ascundeai mereu, crezând că eu nu ştiu…

O să-ţi povestesc într-o zi toate visele pe care nu ştiai că le-ai avut. O să le citeşti şi vei şti că tu eşti acolo în personajul fără nume şi chip din povestea mea.

M-am uitat la tine cu mirare şi surpriză, cu neîncredere şi tristeţe. Aş fi vrut să te întreb de ce, când suntem amândoi nu-mi spui niciodată lucrurile astea, de ce fugi mereu fără să mă poţi privi vreodată în ochi, de ce mă săruţi grăbită pe obraz, şi pleci. Încerc să îmi imaginez cum ar fi dacă la un moment dat te-ai opri în prag şi ai întreba « noi când ne mai vedem ? ».

Încerc să mi te imaginez cum stai şi desenezi la fereastră forme din aburul cafelei. Mi-ai povestit despre cana ta galbenă şi cred că ceea ce bei tu acolo are gustul incredibil al întregului Univers de mistere din copilăria ta. Aş vrea să împărţim într-o zi aceeaşi cană cu cafea, să desenez cu degetul tău pe aburii pielii încinse forme nebuneşti. Aş vrea să nu mă povesteşti, aş vrea să-mi spui acum toate lucrurile care îţi umplu mintea în tăcerea aburilor de cafea.

Cum o să se cheme povestea asta a ta, măi scriitoareo? Skin on skin. Aşa o să se numească. De la ce vine numele ăsta? De la pielea ta, după care tânjesc fără să o gust pe deplin, de la felul în care o simt pe vârful degetelor când nu eşti cu mine, de la mirosul tău de animal sălbatic, de la tine şi toate lucrurile pe care nu avem curaj să ni le spunem, dar pe care le aflăm unul despre celălalt atunci când ne atingem.

Skin on skin? Da, baby, Skin on skin.

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VI

SKIN ON SKIN V

Ploua ca dracu’ când ai sunat „hai la mine”. Acum? La ora asta? „Hai la mine. Acum la ora asta”. M-am suit în taxi şi am venit la tine.

Pe aleile înguste şi pustii din cartier nu era ţipenie de om. Mă cuprinsese parcă un pic teama. Blocul tău, pe care nu-l recunoşteam niciodată din mulţimea de blocuri identice, părea să nu mai apară din noapte. Şoferul se uita la mine în oglinda retrovizoare, cu o faţă de tată „ce cauţi băi fată noaptea, de nebună, pe ploaia asta? Umbli zăludă pe străzi. Uită-te la tine; cine ştie la ce derbedeu mergi”. Mi-am ferit privirea şi în noaptea de afară ploua din ce în ce mai tare, ştergătoarele se zbăteau nebune pe parbrizul care nu mai folosea la nimic şi blocul tău, identic cu alte zeci de blocuri nu se vedea în noapte.

M-ai sunat să mă întrebi pe unde sunt şi când ţi-am spus că nu ştiu, ai început să râzi monoton şi egal. „Cum e băi, să nu ştii nici acum drumu’? Vezi că iar s-a ars becu’ de la parter. Ai grijă pe unde calci”. Bine mă, că mă suni să-mi spui că s-a ars becu’, da’ n-ai coborâ să mă ţii de mână, să ai tu grijă pe unde calc. En fin! Amice eşti idiot. Ai râs iar, scurt şi mi-ai închis.

Becul era ars, mirosea greţos, balustrada era năclăită cu ceva lipicios; am bâjbâit scările şi apoi liftul, ţinându-mă de pereţii zgâriaţi. Nu am mai sunat la uşă. Ştiam că nu o voi găsi încuiată. Ca de obicei, la tine erau toate geamurile deschise şi frig. Îngrozitor de frig. Stăteai pe pat, sub pătură, cu spatele către uşă. Nu ai schiţat niciun gest când am intrat, când am închis rând pe rând toate geamurile şi am aprins becul din bucătărie, să fie un pic de lumină în noaptea care vâjâia în şuvoaie groase dincolo de geamuri.

M-am aşezat pe un colţ de pat să-mi scot pantofii. Abia atunci ai scos palma de sub pătură într-un gest firav, abia schiţat, de a mă lua de mână. Aveai degetele reci şi când m-ai atins, m-a scuturat un fior îngheţat. M-am băgat sub pătură în spatele tău, te-am luat în braţe şi te-am sărutat după ureche. Perna şi ceafa îţi miroseau a alt parfum de data asta. Se pare că în sfârşit m-ai ascultat şi ai aruncat zeama aia dulceagă cu iz de ştoarfă de duzină cu care te dădeai.

„Putem să stăm aşa cinci minute şi să nu spunem nimic?”, m-ai întrebat. Aşa non skin on skin? Nu cred că-mi iese. „Fir-ar al dracu! Deja vorbeşti prea mult şi fix atunci când nu are omu’ nevoie să te audă”. Am tăcut, mai mult enervată decât ca să-ţi fac pe plac. Te-ai sucit un pic, cât să-ţi poţi înoda degetele în părul meu. „Cum dracu poate să aibă cineva asemenea păr, băi omule?”, mi-ai zis odată. „Să nu te mai tunzi băieţeşte, că-i păcat de tine”.

Te-am lăsat să te joci în părul meu şi am tăcut. Îţi simţeam respiraţia egală pe obraz; ştiam că nu dormi şi nu ştiam ce să fac să te scot din nemişcarea aia. „Potoleşte-te că nu mai stau mult aşa”. Da’n-am făcut nimic. „Lasă că ştiu că n-ai stare şi mi-i place să văd cum te chinui să stai nemişcată, să taci Îţi aud gândurile, omuleţule. Parcă nu aş şti ce-ţi poate pielea”. Ai tăcut şi te-ai jucat în continuare în părul meu.

„O să scrii vreodată ceva despre mine?” m-ai întrebat. Crezi că degeaba s-a inventat vorba aia „if a writer falls in love with you, you will never die? „Da mă, bine că eşti şi tu scriitoare şi că te-a pălit dragostea de mine…” Te-am muşcat de braţ cu ciudă. Ştiam că mă necăjeşti, dar mă enervai. O să scriu despre tine, da’ numa’ de rău, să ştii. „Şi ce-ai putea tu să scrii de rău despre mine?” Nu ştiu. Că nu…nu ştiu. Găsesc eu ceva. Nu eşti perfect. O să îţi povestesc infatuarea şi fricile, fuga de tine şi de tot, felul în care îţi încleştezi maxilarele şi nu ştii de glumă când te întreb dacă ţi-e dor de mine. Găsesc eu ceva. Ai râs.

Te-ai ridicat din pat fără să mai spui nimic şi te-ai dus în bucătărie. Te-ai întors de acolo cu o cană mare, galbenă. „Uite să nu mai zici că-s om rău. Ţi-am luat o cană; poate aşa o să vii şi tu mai des pe la mine. Vrei să-ţi fac o cafea?” Habar nu ai să faci cafea. Păcat de cană. „Cum era proverbul ăla al vostru turcesc? Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea. Aşa ţi-o fac. Mai ales dulce ca dragostea. Dacă nu o să mori tu de la cafea în stilul ăsta, atâta rău”. Tot o să mor într-o zi. Măcar să-mi placă de la ce mor.

Mi-ai dat jos ochelarii şi ţi-ai împletit câteva şuviţe din părul meu între degete. „Întotdeauna eşti prea îmbrăcată când ai ochelarii”. Te-ai aplecat şi ţi-ai lipit fruntea de a mea. „Skin on skin baby?” Skin on skin, baby, skin on skin…

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire V

SKIN ON SKIN IV

Dacă nu o să te înclini în acelaşi sens cu mine, o să cădem amândoi, mi-ai strigat peste umăr. Te-am strâns mai tare în braţe şi te-am ascultat. Te-am ascultat orbeşte, cum am făcut de fiecare dată, de când te-am cunoscut. Mi-am învins teama şi m-am aplecat în acelaşi sens cu tine la viraje. Îţi inspiram mirosul care ajungea până la mine în ciuda căştii şi mă calmam.

Ai mai mers vreodată cu motoru’? Presupun că nu şi asta înseamnă că nu ai nici haine potrivite. Hai să-ţi cumpărăm tot ce-ţi trebuie. Te-am lăsat să-mi alegi ce ţi-a plăcut ţie. M-am distrat văzându-te cum te agiţi printre hainele de damă, încercând să le potriveşti, să-ţi placă, să-mi placă. Mi-ai luat bocanci, şi geacă, şi cască; mi-ai inscripţionat un tricou roşu pe care să-l am amintire a primei mele plimbări cu motorul.

Şi am plecat. Pur şi simplu. M-ai învăţat să mă urc, după ce ai râs de mine că mă sui ca o babă. De chestia asta nu m-am dezvăţat nici acum; orice aş face, mă sui ca o babă, şi îmi amintesc invariabil de tine hai băi mişcă-ţi ciolanele alea, ridică picioru’; parcă te sui în cotigă.

Ne plimbam fără ţintă şi fără cuvinte. Din când în când îmi mai făceai semn să mă uit la un copac cu formă ciudată, îmi arătai case şi conace pierdute printre dealuri, îmi arătai norii, deasupra viilor fără sfârşit. Opreai rar să fumăm câte o ţigară. Stăteam amândoi, spate în spate, sprijiniţi de trunchiurile chiparoşilor, cu căştile lângă noi, tăcuţi, gândindu-ne fiecare aiurea, căutându-ne uneori unul celuilalt degetele printre firele de iarbă, fumam în tăcere, apoi plecam mai departe. Odată mi-ai împletit fire de iarbă în păr, flori de câmp şi frunze căzute. Arăţi ca o paparudă, mi-ai zis, dar pun pariu că nu ştii să chemi ploaia. « Păi nu ştiu. Abia reuşesc să te chem pe tine şi să te fac să mă auzi ». M-ai sărutat pe tâmplă şi ţi-ai sprijinit fruntea de a mea. Ţi-am şters un fir de praf agăţat în sprâncene, am urmărit cum ţi se oglindesc ochii în frunzele de deasupra noastră şi am încercat să îmi imaginez cum ar fi ca într-o zi să mă îndrăgostesc de tine.

« De ce nu îţi repari acul kilometrajului, să ştiu şi eu cât de repede mergem? » Păi de-asta nu îl repar, pentru că nu contează cât de repede sau încet mergem. Nu ne aşteaptă nimeni nicăieri. Şi oricum, nu aş vrea să mă opreşti dacă merg prea repede. E mai bine aşa.

Într-o după amiază încinsă, ai oprit într-un orăşel cu câteva case grupate în jurul unei pieţe circulare. Îmi amintesc zidurile groase cu coloane din piatră şi la umbra lor câteva cafenele pustii, tăcute. Te-ai dus să-ţi cauţi un prieten pe care îl ştiai din copilărie. Ziceai că locuieşte acolo. Nu am vrut să merg cu tine. Am rămas în mijlocul pieţei şi m-am aşezat pe jos, turceşte, cu spatele sprijinit de un zid. Un pisoi a venit molatec către mine şi mi s-a aşezat în braţe. Acolo m-ai găsit când te-ai întors cu prietenul tău: cu ochii închişi şi faţa ferită de soarele puternic, cu pisoiul întins pe picioare, cu pielea de pe mâini pârlită de căldură.

M-am ridicat şi v-am urmat la umbra unei bolţi din piatră. Ai comandat mâncare şi v-aţi continuat discuţia. Dintr-un punct încolo nu v-am mai auzit ce vorbeaţi. M-am aplecat să ridic pe genunchi pisoiul care venise după mine şi se tolănise sub scaun, apoi cu ochii mijiţi am urmărit traiectoria soarelui pe deasupra acoperişurilor roşii, printre chiparoşii nemişcaţi.

Îmi amintesc gustul aspru al vinului, şi mirosul de praf umed de sub bolţile din piatră, aud şi acum torsul monoton al pisicului încolăcit pe genunchii mei. La un moment dat te-ai ridicat şi ai dispărut. Te-ai întors într-un târziu ţinând în palme o cană galbenă plină ochi cu cafea aburindă. Ştiu că nu e cana ta, dar o avea doamna de la bucătărie adusă de acasă, aşa că ar trebui să îmi mulţumeşti. M-am străduit ceva. Ai început să râzi, făcându-i cu ochiul prietenului tău e nebună după cana ei galbenă din care îşi bea cafeaua. E nebună. Ai râs iar, mi-ai ciufulit bretonul şi te-ai aşezat înapoi pe scaun.

Într-un târziu ne-am ridicat să plecăm. Pisoiul a mieunat jalnic în urma noastră şi m-ai luat de mână. Mi-ai prins casca sub bărbie şi ai râs scurt, înfundat, când m-am suit iar, ca o babă pe motor. Am închis ochii şi ai pornit. Am ţinut ochii închişi aproape tot drumul, să nu văd, să nu ştiu pe unde mergem, să simt şi să miros, să aud vântul în jurul meu, să îţi simt corpul încordându-se la viraje şi să mă înclin în acelaşi sens cu tine fără să mă tem, fără să pun întrebări, să simt aroma de cafea pe care o răspândea corpul tău între coapsele mele. Skin on skin baby! Skin on skin…

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IV

SKIN ON SKIN III

În seara aceea ai fost ultima persoană care s-a urcat în avion.

Te-am privit de departe, cu ochiul plictisit al unui navetist. Te urmăream cum te fereşti de coatele neatente ale oamenilor care îşi puneau bagajele la locurile lor, te priveam cum te mişcai cu încetinitorul, în timp ce te uitai la marcajele de deasupra scaunelor căutându-ţi locul.

Pe măsură ce te apropiai, am realizat că scaunul de lângă mine este gol şi am început să-mi doresc, dureros de tare, să nu te opreşti undeva la mijlocul culoarului, să vii spre mine. Te chemam. La un moment dat te-am pierdut din vedere. Nu te-am mai văzut pentru câteva clipe. Te aplecaseși să saluţi un cunoscut şi am simţit, cumva, un nod în gât la gândul că te-ai oprit altundeva.

Ai reapărut brusc. De fapt, ţi-am văzut cămaşa de culoarea mentei, apoi te-am văzut pe tine. Zâmbeai. Dumnezeule, cum zâmbeai. Cred că în viaţa mea nu am văzut asemenea lumină într-un zâmbet.

Ai început să te apropii din nou de mine. Înaintai încet şi am realizat că te fixez cu privirea de o grămadă de timp. Deşi nu păreai că îţi dai seama, am încercat să mă uit în altă parte, în timp ce cămaşa ta de culoarea mentei se apropia înnebunitor, strecurându-se printre coate şi paltoane, printre pocnetele bagajelor aşezate la locurile lor.

Mi s-a oprit respiraţia când am văzut cu coada ochiului că ţi-ai aşezat geanta pe scaunul gol din dreapta mea. Ţi-am zâmbit sau poate doar mi-am imaginat că-ţi zâmbesc. Nu mi-ai aruncat nici măcar o privire, ți-ai scos cartea, telefonul şi căştile. Închid ochii şi îmi amintesc exact fiecare mişcare pe care ai făcut-o.

Dacă ai citi ce scriu acum, probabil că ai spune că este compunerea unui copil de clasa a cincea, dar simt nevoia să povestesc tot, să nu uit niciun moment. Nu îţi voi da niciodată să citeşti; parcă nu aş vrea să ştii fiecare respiraţie întretăiată care mi-a săgetat pieptul aşteptând să văd unde vei sta. Te-ai aşezat pe scaun şi ai închis ochii. Abia atunci am avut curaj să respir din nou, să inspir parfumul care venea dinspre tine, să te privesc pe furiş, de aproape. M-am uitat câteva minute bune la degetele tale care se odihneau pe coperta cafenie a cărţii și am încercat să-ţi memorez toate proeminenţele venelor, am încercat să-mi întipăresc în minte forma unghiilor tale şi felul în care îţi atârna ceasul pe încheietura mâinii. Nu te-ai uitat înspre mine nicio atunci. Ți-ai pus căştile şi ai început să răsfoieşti cartea cu destulă neatenţie. Probabil nu mai ştiai unde-ai rămas. Nu aveai semn de carte şi degetele tale mototoleau nervoase colţurile fără nicio vină ale hârtiei.

Mă rugam să vină un moment să se oprească muzica pe care o ascultai. Ajungeau până la mine acorduri răzleţe de rock şi nu-mi dădeam seama ce asculţi. Între timp, îmi frământam mintea să găsesc ceva să-ţi spun, să îţi adresez un cuvânt, ceva, orice, să te fac să zâmbeşti, să nu mai stau pe scaunul de lângă tine cu oasele lichefiate şi respiraţia sacadată.

Până la urmă, negăsind altceva mai bun te-am întrebat ce citeşti. Te-ai uitat fix la mine şi, fără niciun cuvânt, mi-ai arătat coperta cărţii. Ai zâmbit şi i-ai cerut stewardesei o cafea. Te-am întrebat cum îţi place cafeaua?. În cana mea galbenă, mi-ai răspuns şi nu ţi-ai mai ridicat ochii din carte câteva minute.

Apoi, brusc, ai început să îmi povesteşti, să vorbeşti cu mine de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Au trecut orele şi stăteam aproape, tâmplă lângă tâmplă, povestind universurile dintre coperţile cărţilor noastre, cămaşa ta de culoarea mentei se lipise de braţul meu şi-i conştientizam fiecare fibră, fiecare cută care îmi ardea pielea.

„Care-i faza cu cana ta galbenă de cafea?”, te-am întrebat. Niciuna, mi-ai zis. Aşa îmi place cel mai tare cafeaua. Să o beau din cană mea galbenă, skin on skin. Dacă s-ar putea cu tine, ar fi perfect. Nu am ştiut ce să îţi răspund. Mă fixai cu privirea, pândindu-mi o tresărire, cât de mică. Îmi amintesc că ţi-am atins cămaşa de culoarea mentei cu vârfurile degetelor şi am tăcut. Au pierit toate cuvintele pe care aş fi vrut să ţi le spun. De fapt, nu au pierit. S-au aglomerat undeva pe drum, unele în altele, invitându-se timide unul pe celălat să îţi spună skin on skin să fie baby, skin on skin. Am reuşit într-un târziu să bâigui ceva… nu mai știu exact ce. Şi atât. Mai mult nu am mai ştiut ce să spun.

Am împărţit acelaşi taxi până acasă şi când m-am dat jos din maşină, cămaşa ta de culoarea mentei mirosea în noapte a cafea neagră fără zahăr.

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire III

SKIN ON SKIN II

Ne-am plimbat într-o după amiază prin Centrul Vechi. Sau te-am plimbat, nici nu mai ştiu. Ştiu doar că era foarte cald, abia respiram aerul încins şi mergeam amândoi tăcuţi. Te uitai la mine printre şuviţele care-ţi cădeau dezordonate pe obraz şi îţi fereai ochii. Te-am surprins uitându-te la mine pe furate, ca un copil care pândeşte să fure cireşe din curtea vecinului hapsân.

Aş fi vrut să îţi văd faţa, să te văd zâmbind, să te văd cum priveşti lumea din jur, să înţeleg şi eu ce vezi tu. Te ascundeai convenabil şi tăceai. Ai tăcut şi mai apoi, în aerul fierbinte care plutea între paharele noastre cu vin, ai tăcut prin furtuna care fulgera peste Bucureşti, ai tăcut în albul camerei mele. Ai tăcut.

Vorbeai nimicuri, care să umple spaţiul, tăceai în felul tău, ascuns, mocnindu-ţi scânteile în cenuşa care cumva, deja se răcea peste focul neaprins dintre noi.

Mi-ai spus în după amiaza aia, sau poate altă dată, nici nu mai contează, ce bine e să nu ai nevoie de prea multe cuvinte să te înţelegi cu cineva, să taci şi să ştii, că orice explicaţie e un cuvânt în plus.

Ai lăsat ochii în jos şi ţi-ai încleştat degetele pe mânerele fotoliului. Mă uitam la încheieturile tale albite în strânsoare şi nu înţelegeam nimic. Mie nu îmi trebuiau tăcerile tale. Aveam nevoie să mă faci să vorbesc, aveam nevoie să te aud, să îmi povesteşti ceva, orice, să ştiu că nu sunt ultimul animal ciudat rămas pe planetă, să ştiu că nu sunt singur.

Şi ai tăcut.

Mai târziu, ţi-ai înfipt degetele în beregata mea şi mi-ai zgâriat pielea caldă de după ureche. În rânjetul animalic care ţi-a dezvelit şi încleştat atunci dinţii, am ghicit teama. Am văzut-o, am mirosit-o, dar tu ai tăcut în continuare cu degetele încleştate.

Ţi-am citit articolul despre Roth şi m-am gândit că ai scris, de fapt despre mine. Nu te-am întrebat. Mi-ai fi răspuns cu aceeaşi tăcere, sau poate mi-ai fi spus zâmbind strâmb ce ne facem, băi cu atâta infatuare? Păi nu ne facem nimic. Aş fi vrut, doar să te aud, să articulezi cuvintele care să-mi spună o poveste.

Citisem la tine pe Facebook ceva despre un fost, un viitor, nu mai ştiu. Atunci te-am întrebat. M-ai concediat rapid cu un da’ce băi, tu pui botu’ la toată literatura pe care o citeşti la mine pe Facebook? Fac rating. Şi mi-ai râs în nas.

Ştiam că e un răspuns ca ăla cu ciulinii Bărăganului, atunci când te-am întrebat ce e în sufletul tău, să înţeleg ce am eu chef, şi nu am mai întrebat nimic. M-am uitat la tine cu duşmănie şi am tăcut.

Mi-am aprins o ţigară, doar pentru că-mi venea să te înjur şi ţigara avea gust amar. Îmi venea să te înjur din tot sufletul, să te înjur copios, pentru că niciodată nu-mi spui nimic, femeie idioată. Am crezut că tu, măcar tu, animal cu adevărat ciudat, între atâtea fake-uri, nu o să ma pui să ghicesc, măcar tu, o să îmi spui singură tot. Apoi, ţi-am zărit teama din ochi, teama pe care o singură dată am mai văzut-o la tine, că nu o să am curaj să îţi intru în joc, că o să plec, pentru că e prea greu. Aveai dreptate. Urma să plec. Pe furiş, de ca şi cum nu aş fi fost, lăsând în urmă un abur dintr-o poveste nescrisă de iubire, la fel ca aburul care se ridică din cana ta galbenă de cafea. Skin on skin baby…

Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire II

Pentru A.

Ţi-am închis geamul. Îţi era frig. Mereu îţi e frig şi mă scoţi din minţi. Am închis ochii şi mi-am amintit de iarna trecută, când îţi era frig şi mă ţineai în braţe sub pături, când îmi spuneai poveşti cu miros de vară şi ceai și eu nu ştiam cum să fac să pândesc un colţ de pled pe care să-l pot ridica, să strecor afară mişeleşte, măcar degetul mic de la piciorul stâng. Să iau aer cu o unghie, cu un centimetru de piele, piele pe care cu greu reuşeam să o salvez de tine. Baby, aşa îmi place să te simt… aşa skin on skin cum spun ăştia-n filme, să mă lipesc de tine şi să te simt. Atât. Îmi place de mor.

Şi eu nu ştiam cum să fac să-mi aerisesc măcar un fir de păr, un centimetru de piele. ˝Baby, asta nu este skin on skin, e sobă on sobă, mă sufoc, n-am aer˝. Te uitai urât la mine şi-mi întorceai spatele. Tăceai. Asta mă enerva şi mai tare. ˝Băi, vreau doar să mă dezvelesc, nu să te opreşti din povestit˝. Nu pot să povestesc decât skin on skin. Ce căcat de poveste ar mai fi? Nu mă inspiră. Nu merge. Şi tăceai. Niciodată nu am ştiut dacă te supărai pe mine sau te alintai pur şi simplu.

Ţi-am închis geamul cu inima strânsă, parcă mă cuprinsese brusc teama, să nu intre o pală de vânt pe fereastră şi să mi te spulbere, să spulbere ce mi-a mai rămas din tine. Am privit cu teamă spre perdelele albe, dar au rămas nemişcate, cuminţi, la locul lor. Aşa că mi-am făcut curaj şi am ieşit.

Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce să fac cu mâinile, să-mi găsesc cumva locul, rostul, într-o casă străbătută de nelinişti, de gândul că dacă mă uit mai atent o să te văd în jurul meu în mii de fărâme.

Am făcut cafea. Nu aş fi băut neapărat, dar ştiam că aşa o să te fac să vii lângă mine, o să te fac să vii să mă iei în braţe, o să mă uit strâmb peste umăr la tine şi tu o să spui nu pare suficient de tare… şi nici de dulce. ˝Ete na, da’ cum ţi-ai dat tu seama?˝ După miros o să spui şi o să râzi înfundat, cu nasul îngropat în spatele meu. Skin on skin baby? ˝Skin on skin!˝

Ce rahat o ţin într-una cu baby? Tu nu vorbeşti aşa.

Câteodată mi-ar plăcea să te văd cum te pisiceşti, că în dimineaţa aia când ai mieunat la mine din pat Baaabbbbyyyy, faci tu cafeaua, te rooooog, mi-e prea lene să mă ridic. Îmi placi aşa cu asperităţi şi ţepoşenii, îmi placi că tre’ să lupt să te ghicesc; că mă laşi să te ghicesc numai când ai tu chef. Te-am întrebat odată ce naiba e în sufletul ăla al tău şi mi-ai zis ciulinii bărăganului. ˝Ce să înţeleg eu de aici?˝ te-am întrebat. Ce vrei, mi-ai spus şi te-ai ridicat să-ţi aprinzi o ţigară.

Am pus cafeaua în cana ta galbenă şi am aşezat-o pe pervazul ferestrei deschise. M-am întors cu spatele, să te las să mă surprinzi, să te las să vii tiptil, să-ţi îngropi faţa în spatele meu şi să spui nu-i nici suficient de tare şi nici dulce. E un sacrilegiu ce faci tu, nu cafea. Mă amuză fixurile tale în ale cafelei. Nu-ţi place, de fapt, decât aşa cum o faci tu. Da’ nu contează, aşa-i? O bem skin on skin! Şi o să te mângâi de-o părere pe păr, până să apuci să-mi spui hai să nu o dăm în sentimentalisme că nu ni se potriveşte. Dar eu cred că ţi s-ar potrivi. Mai ales, ţi s-ar potrivi să stai o clipă locului, să taci când îţi spun eu şi să mă laşi să te mângâi, măcar de-o părere pe păr, în timp ce bem cafeaua skin on skin.

Am vrut să te strig, să îţi arăt porumbeii de la streaşină, dar am tăcut când mi-am dat seama că o să vii şi o să spui băi ia uite cum se giugiulesc. E greţos. Şi m-aş enerva iar pe tine că ştiu că-ţi plac jivinele de toate felurile şi ai zice numai aşa, să nu cumva să cred eu că dacă îţi plac e vreun apropos sau să te aperi tu repede, să nu bat eu vreun apropos şi te-ai arici instantaneu în timp ce ai arunca priviri furişe la porumbei, şi eu aş vorbi cu tine. Şi te-aş întreba ˝băi da’ ce naiba faci? Cu tine vorbesc. Poţi măcar să te uiţi la mine?˝ Şi tu mi-ai spune la tine mă uit, doar că nu îţi dai tu seama.

Din cana ta galbenă se ridică aburii cafelei, mă uit la ei până nu mai ştiu care sunt norii şi care sunt aburii care se ridică din cană, dar cred că ar fi simplu să mă prind. Norii nu miros a cafea, a cafea care urmează să fie băută skin on skin baby?…˝skin on skin˝. Şi vii spre mine tiptil, te simt în tremurul uşor al aburului de cafea. Îţi îngropi faţa în spatele meu, mă săruţi pe omoplaţi, spui ce bine miroase şi ești îmbrăcată…

Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire