A fost vreme mohorâtă zilele astea. Prea mohorâtă. Sunt prea bătrână şi prea meteo-sufleto-dependentă ca să mă mai pot bucura de aşa ceva. Mă înspăimântă nevoia mea de a mă ascunde, de a nu lăsa nicio picătură de ploaie, niciun fulg de zăpadă să ajungă până la mine. Mă ascund sub geaca groasă, îmi trag fesul pe nas, gluga, îmi îndes bine căştile în urechi, să nu aud nici măcar sunetul picăturilor de ploaie, să nu aud vântul, să nu aud oamenii. Am renunţat şi la umbrela lila. E prea colorată.
În jur e aceeaşi desfăşurare penibilă de forţe: umbrele mari, foarte mari, cât mai mari, haine cât mai groase. Uneori, cred că sunt utilizate pentru a îi ţine la distanţă pe ceilalţi, mai degrabă decât ploaia sau frigul; scuturi contra oamenilor. Privirile furioase, privirile goale, privirile topite în asfaltul cenuşiu, caută o bucăţică de albastru. În zadar. Problema este că sub cerul monocrom al umbrelelor, albastrul nu are loc.
Şi în ploaie, ca şi în viaţă, uneori e simplu: dai umbrela deoparte, laşi stropii să vină spre tine, nu te fereşti, pentru că oricum, o să calci în cele din urmă într-o baltă. Nu e nicio problemă; nu creşti, cum ne spuneau când eram mici, dar nici, nu o să te topeşti, lasă-te să te bucuri…
Când eram mici nu ne păsa. Nu ne păsa că ne curge tuşul din gene, că ne facem praf manşetele jeanşilor, nu ne păsa că ne stricăm părul, săream în bălţi, stropeam, ţipam. Ne feream mai puţin. Ne feream mai puţin de toate. Nu prea ne păsa ce se revarsă asupra noastră, pentru că eram mici şi ştiam să luăm altfel în piept tot ceea ce apărea.
Acum ne-am pierdut curajul. Stăm gârboviţi, ne doare spatele, ne ucide vremea care odinioară ne bucura. Nu mai avem timp să râdem, pentru că ne încruntăm la vânt, la ploaie, la soare.
Mi-e dor de grădina de pe Dumbrava Roşie, unde stăteam mereu, indiferent de vreme, mă jucam cu lighioanele mele, unde noroiul era sursă de distracţie, unde ploaia lovea cu furie frunzele de viţa de vie şi lăsa în urmă miros de fructe coapte, de copilărie, unde la o secundă după ce se oprea vijelia auzeai ţipătul fericit al unui copil (mai prompt decât claxonul la verde al maşinii din spate, la Bucureşti). Abia aşteptam să se însenineze un pic şi să o luăm la goană prin bălţi.
Ultima dată când nu m-am ferit de ploaie: îmi amintesc exact; eram în timpul liceului, era cald şi purtam cămăşi în carouri roşii şi bocanci, aveam părul lung şi sufletul mai puţin împovărat. Am ieşit în curtea liceului şi am dansat în ploaie.
De atunci, nu-mi amintesc decât goana mea de a mă feri de orice strop. Nu răcesc prea uşor, nu am haine pretenţioase, nu ştiu de ce mă feresc mereu…şi totuşi, ironie, niciodată nu reuşesc să fug la timp din faţa maşinilor care trec cu viteză prin bălţi.
Într-o zi am văzut într-o stăţie o tânără doamnă care stătea impasibilă sub umbrela ei roşie, fără nicio picătură de noroi pe hainele impecabile. Era dreaptă, senină, fredona melodia din căşti, zâmbea abia ghicit. Mă uitam la ea şi mă întrebam care este secretul, de unde răsărise minunea în asfaltul de plumb topit al oraşului. Nu m-am dus la ea să o întreb şi mi-a părut rău imediat ce a dispărut cu primul tramvai. Aş fi vrut să ştiu cum, ce ştia ea să facă să zâmbească în ploaie, ce „accident” modern i-a transformat încruntarea?
Uneori, am impresia că singurii care mai ştiu să râdă sunt copiii şi fularul meu în culorile curcubeului.
