Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz! Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie în oraș, era cârmuitorul comunităţii musulmane.
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut. Era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate. Sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.
