Când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Când viața îți dă un AVC și două operații pe creier, faci… ce poți. Cu un picior în spital și altul în aplicațiile de dating, am încercat să navighez prin viața sentimentală cu aceeași grație cu care un pui de elefant se plimbă prin magazinul cu porțelanuri. Un pic de eleganță, dar și câteva accidente în drum…
Și… surpriză! E al naibii de complicat să fii ceva… orice, cu atât mai puțin girlfriend material când oamenii se uită la tine ca la un episod din Dr. House. Da, “Avem un caz rar și complicat aici…”
Prima întâlnire de după a fost, evident, un eșec. Omul era drăguț, dar când i-am spus, fața lui a trecut rapid de la „ce fată mișto” la „unde e butonul de escape?”. Apoi a urmat clasicul „dar ești bine acum, nu?”, cu un zâmbet care spera disperat la un răspuns pozitiv. Am zis „bine e mult spus, dar încă nu vorbesc cu îngerii”. Nici nu l-am mai întrebat de ce arată ca și cum ar fi văzut un fantomă. Poate că ar trebui să-mi fabric și eu un alt diagnostic pentru dating… N-am mai primit mesaj după întâlnire, dar nu e ca și cum mă așteptam.
Și nu a fost, evident, singurul.
Mai e și genul de tip care se autoproclamează „un om foarte deschis la minte”. Unu, după ce i-am explicat dosarul meu medical, a decis să mă întrebe dacă pot „să simt tot” și „dacă mai funcționez normal”. Să vă zic ceva din experiență: doar un bărbat care nu știe diferența între o femeie și un circuit electric ar putea pune o astfel de întrebare. M-am gândit să-i explic că AVC-ul nu mă transformase într-un robot, dar era clar că IQ-ul lui era în concediu, așa că am încheiat politicos conversația și mi-am văzut de treabă.
Sunt și cei pentru care nu am fost nimic altceva decât un obiect. Cei care m-au privit doar ca pe o păpușă gonflabilă, sex material, fără obligații, fără responsabilități, fără grija zilei de mâine. Cei care au fost acolo doar cât le-a fost comod, care au fost fascinați de mine temporar, dar s-au evaporat când au realizat că umanitatea mea vine la pachet și cu vulnerabilități, că responsabilitatea e grea. Îți vine să spui „Nu sunt chiar un produs 100% din plastic”.
De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am simțit că îmi confirmă cele mai mari frici: că nu sunt destul, că boala mă face nedemnă de iubire, că nu am dreptul să cer mai mult. Îți vine să întrebi: „Are cineva o oglindă în care să mă uit și să îmi zic că sunt de ajuns?”
Terapeuta m-a sfătuit să nu le mai spun bărbaților despre boala mea, să îi las întâi să mă cunoască, să nu-i sperii. Dar am ales să nu o ascult. Dacă cineva se sperie de mine, de cine sunt și de ce mi s-a întâmplat, mai bine pleacă de la bun început. Nu vreau să trăiesc cu frica de a fi „descoperită” mai târziu. Știu că sunt o bombă cu ceas, dar sunt om. Iar cei care mă aleg, trebuie să mă vadă întreagă, nu doar pe bucăți.
Desigur, nu toate poveștile sunt proaste. Am mai întâlnit și oameni care n-au fugit în direcția opusă. Unii au fost curioși, alții sincer impresionați, dar ceea ce mi-a luat mult timp să înțeleg este că, oricât de tare aș vrea să par relaxată, experiența asta m-a schimbat. Nu mai sunt fata care „trăiește clipa” fără să se gândească. Acum sunt fata care are pastile în toate gențile și știe exact unde e cea mai apropiată unitate de primiri urgențe, iar asta este greu de dus.
E greu să fii vulnerabilă când ai supraviețuit unui episod pe care scenariștii de la Netflix l-ar considera „prea exagerat”. Oamenii vor romantism de film, dar realitatea e că uneori trebuie să le explici că migrena nu e doar o migrenă, că există un motiv pentru care noaptea merg pe stradă ca o rață beată și că, dacă încep să vorbesc ca un CD zgâriat, e timpul să cheme salvarea și oricât de tare aș vrea să fac din asta o poveste amuzantă, realitatea nu e deloc așa.
Dacă tot am menționat aplicațiile de dating, Tinder m-a purtat printr-o serie de întâlniri care mai de care mai absurde. Am avut un match cu un tip care, la prima conversație, m-a întrebat dacă vreau să ne facem un credit ipotecar împreună. Altul, la a doua replică, mi-a trimis o poză cu tortul bunicii lui, spunând că e un test să vadă dacă sunt “de familie”. A fost și tipul care și-a petrecut întreaga întâlnire vorbind despre cum se antrenează pentru apocalipsa zombie și are deja un buncăr complet echipat. Cel care, după o cină aparent normală, mi-a propus nonșalant să facem un „experiment tantric” în mașina lui. Sau tipul care, la prima replică, m-a întrebat dacă sunt mai mult „good girl” sau „bad girl”, iar când i-am răspuns că depinde de context, mi-a zis că tocmai s-a îndrăgostit, match-ul mi-a spus foarte serios că vrea să mă „deseneze ca pe una dintre franțuzoaicele lui” – doar că, în loc de un studio boem, locuia într-o garsonieră insalubră, cu un pat de campanie și toate gunoaiele din cartier.
Adevărul e că, de multe ori, m-am gândit că poate meritam tot ce mi s-a întâmplat. Că ceva a fost mereu diferit la mine și că universul doar mi-a confirmat ceea ce bănuiam. Mi-a luat timp să înțeleg că nu e așa. Că nu alegem ce ni se întâmplă, dar putem alege cum trăim cu asta. Din când în când mai am momente când cred că sunt personajul principal într-un roman tragic, dar apoi mă trezesc la realitate.
Și poate că despre asta e dragostea, de fapt. Nu despre oameni care fug în fața încercărilor, ci despre cei care rămân. Care nu-ți văd boala ca pe un defect, ci ca pe o parte din poveste. Despre cei care înțeleg că toți avem o fragilitate a noastră, doar că unii o putem ascunde mai bine.
Am înțeles că iubirea nu e despre a găsi pe cineva care să nu se sperie de ce mi s-a întâmplat, ci despre a găsi pe cineva căruia să-i pese, fără să mă vadă doar prin prisma bolii sau pentru care nu sunt disposable sau dispensable. Nu vreau pe cineva care să mă „accepte”, ci pe cineva care să mă aleagă. Cu momentele bune, dar și cu nopțile grele, cu frică viscerală, dar și cu râsul meu zgomotos atunci când uit, pentru câteva ore, de toate astea.
E greu să nu te întrebi, după o vreme, dacă mai ai vreo valoare reală. Dacă mai ești „o alegere bună” pentru cineva sau doar un act de caritate emoțională. Încerci să te convingi că nu ești definită de ceea ce ți s-a întâmplat, dar apoi vezi cum unii oameni îți oferă doar jumătăți de sentimente, rezerve, ezitări. Și te întrebi: dacă nici eu nu sunt sigură că sunt de ajuns, cum să le cer lor să vadă altceva? Și știi ce? Oamenii chiar așa se comportă cu tine. Fix de parcă ești o jumătate, dar nu jumătatea lor, ci jumătatea aia de om de care au voie să-și bată joc.
Sunt zile în care mă simt ca celelalte femei – puternică, atrăgătoare, demnă de iubire. Dar sunt și zile, prea multe, în care aud doar vocea aia care spune că sunt „prea complicată”, că oricine ar putea alege pe altcineva fără atâtea bagaje. Că poate ar trebui să mă mulțumesc cu mai puțin, să fiu recunoscătoare pentru orice formă de afecțiune mi se oferă, oricât de superficială sau condiționată ar fi.
E greu să fii mereu cea diferită. Să vezi cum alții își trăiesc viața fără grijile astea, în timp ce tu calculezi riscuri și îți împarți zilele între viața normală și umbra bolii. Să știi că nu poți să fii spontană fără să iei în calcul o eventuală oboseală cronică sau o criză care apare din senin. Să îți dorești să te pierzi în moment, dar să fii mereu cu un pas în urmă, pentru că realitatea ta nu e la fel ca a lor.
Pe lângă tot bagajul emoțional al bolii, mai există și lupta constantă de a-i convinge pe ceilalți că nu ești un defect, un compromis, o alegere „dificilă”. De a le demonstra că nu ești o povară, că meriți iubire și dorință, nu doar milă și compasiune. Încercarea asta e epuizantă, pentru că, în adâncul sufletului, știi că nu ar trebui să fie nevoie să convingi pe nimeni că exiști și că poți fi iubit. Nu sunt perfectă, nici ușor de iubit. Nu sunt lipsită de cicatrici, fie ele fizice sau emoționale. Dar sunt destul. Pentru că, la final, nu este vorba despre cine rămâne sau cine pleacă, ci despre umanitate.
Viața sentimentală după AVC nu e o telenovelă, ci un reality show uneori absurd, alteori frumos. Nu știu dacă finalul va fi cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau doar cu un „măcar am încercat”. Dar până una alta, continui să mă duc la întâlniri, să mă entuziasmez la un match promițător, să sufăr din cauza oamenilor care aleg să dispară fără coaie și cuvinte, să râd de aberațiile de pe Tinder și să mă bucur de oamenii care nu fug. Și, cine știe, poate că într-o zi voi privi în ochii cuiva și voi ști că nu-i e frică să meargă alături de mine.
Până atunci, continui să trăiesc. Atât cât o fi.
