Dragoste în vremea AVC-ului

Când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Când viața îți dă un AVC și două operații pe creier, faci… ce poți. Cu un picior în spital și altul în aplicațiile de dating, am încercat să navighez prin viața sentimentală cu aceeași grație cu care un pui de elefant se plimbă prin magazinul cu porțelanuri. Un pic de eleganță, dar și câteva accidente în drum…

Și… surpriză! E al naibii de complicat să fii ceva… orice, cu atât mai puțin girlfriend material când oamenii se uită la tine ca la un episod din Dr. House. Da, “Avem un caz rar și complicat aici…”

Prima întâlnire de după a fost, evident, un eșec. Omul era drăguț, dar când i-am spus, fața lui a trecut rapid de la „ce fată mișto” la „unde e butonul de escape?”. Apoi a urmat clasicul „dar ești bine acum, nu?”, cu un zâmbet care spera disperat la un răspuns pozitiv. Am zis „bine e mult spus, dar încă nu vorbesc cu îngerii”. Nici nu l-am mai întrebat de ce arată ca și cum ar fi văzut un fantomă. Poate că ar trebui să-mi fabric și eu un alt diagnostic pentru dating… N-am mai primit mesaj după întâlnire, dar nu e ca și cum mă așteptam.

Și nu a fost, evident, singurul.

Mai e și genul de tip care se autoproclamează „un om foarte deschis la minte”. Unu, după ce i-am explicat dosarul meu medical, a decis să mă întrebe dacă pot „să simt tot” și „dacă mai funcționez normal”. Să vă zic ceva din experiență: doar un bărbat care nu știe diferența între o femeie și un circuit electric ar putea pune o astfel de întrebare. M-am gândit să-i explic că AVC-ul nu mă transformase într-un robot, dar era clar că IQ-ul lui era în concediu, așa că am încheiat politicos conversația și mi-am văzut de treabă.

Sunt și cei pentru care nu am fost nimic altceva decât un obiect. Cei care m-au privit doar ca pe o păpușă gonflabilă, sex material, fără obligații, fără responsabilități, fără grija zilei de mâine. Cei care au fost acolo doar cât le-a fost comod, care au fost fascinați de mine temporar, dar s-au evaporat când au realizat că umanitatea mea vine la pachet și cu vulnerabilități, că responsabilitatea e grea. Îți vine să spui „Nu sunt chiar un produs 100% din plastic”.

De fiecare dată când s-a întâmplat asta, am simțit că îmi confirmă cele mai mari frici: că nu sunt destul, că boala mă face nedemnă de iubire, că nu am dreptul să cer mai mult. Îți vine să întrebi: „Are cineva o oglindă în care să mă uit și să îmi zic că sunt de ajuns?”

Terapeuta m-a sfătuit să nu le mai spun bărbaților despre boala mea, să îi las întâi să mă cunoască, să nu-i sperii. Dar am ales să nu o ascult. Dacă cineva se sperie de mine, de cine sunt și de ce mi s-a întâmplat, mai bine pleacă de la bun început. Nu vreau să trăiesc cu frica de a fi „descoperită” mai târziu. Știu că sunt o bombă cu ceas, dar sunt om. Iar cei care mă aleg, trebuie să mă vadă întreagă, nu doar pe bucăți.

Desigur, nu toate poveștile sunt proaste. Am mai întâlnit și oameni care n-au fugit în direcția opusă. Unii au fost curioși, alții sincer impresionați, dar ceea ce mi-a luat mult timp să înțeleg este că, oricât de tare aș vrea să par relaxată, experiența asta m-a schimbat. Nu mai sunt fata care „trăiește clipa” fără să se gândească. Acum sunt fata care are pastile în toate gențile și știe exact unde e cea mai apropiată unitate de primiri urgențe, iar asta este greu de dus.

E greu să fii vulnerabilă când ai supraviețuit unui episod pe care scenariștii de la Netflix l-ar considera „prea exagerat”. Oamenii vor romantism de film, dar realitatea e că uneori trebuie să le explici că migrena nu e doar o migrenă, că există un motiv pentru care noaptea merg pe stradă ca o rață beată și că, dacă încep să vorbesc ca un CD zgâriat, e timpul să cheme salvarea și oricât de tare aș vrea să fac din asta o poveste amuzantă, realitatea nu e deloc așa.

Dacă tot am menționat aplicațiile de dating, Tinder m-a purtat printr-o serie de întâlniri care mai de care mai absurde. Am avut un match cu un tip care, la prima conversație, m-a întrebat dacă vreau să ne facem un credit ipotecar împreună. Altul, la a doua replică, mi-a trimis o poză cu tortul bunicii lui, spunând că e un test să vadă dacă sunt “de familie”. A fost și tipul care și-a petrecut întreaga întâlnire vorbind despre cum se antrenează pentru apocalipsa zombie și are deja un buncăr complet echipat. Cel care, după o cină aparent normală, mi-a propus nonșalant să facem un „experiment tantric” în mașina lui. Sau tipul care, la prima replică, m-a întrebat dacă sunt mai mult „good girl” sau „bad girl”, iar când i-am răspuns că depinde de context, mi-a zis că tocmai s-a îndrăgostit, match-ul mi-a spus foarte serios că vrea să mă „deseneze ca pe una dintre franțuzoaicele lui” – doar că, în loc de un studio boem, locuia într-o garsonieră insalubră, cu un pat de campanie și toate gunoaiele din cartier.

Adevărul e că, de multe ori, m-am gândit că poate meritam tot ce mi s-a întâmplat. Că ceva a fost mereu diferit la mine și că universul doar mi-a confirmat ceea ce bănuiam. Mi-a luat timp să înțeleg că nu e așa. Că nu alegem ce ni se întâmplă, dar putem alege cum trăim cu asta. Din când în când mai am momente când cred că sunt personajul principal într-un roman tragic, dar apoi mă trezesc la realitate.

Și poate că despre asta e dragostea, de fapt. Nu despre oameni care fug în fața încercărilor, ci despre cei care rămân. Care nu-ți văd boala ca pe un defect, ci ca pe o parte din poveste. Despre cei care înțeleg că toți avem o fragilitate a noastră, doar că unii o putem ascunde mai bine.

Am înțeles că iubirea nu e despre a găsi pe cineva care să nu se sperie de ce mi s-a întâmplat, ci despre a găsi pe cineva căruia să-i pese, fără să mă vadă doar prin prisma bolii sau pentru care nu sunt disposable sau dispensable. Nu vreau pe cineva care să mă „accepte”, ci pe cineva care să mă aleagă. Cu momentele bune, dar și cu nopțile grele, cu frică viscerală, dar și cu râsul meu zgomotos atunci când uit, pentru câteva ore, de toate astea.

E greu să nu te întrebi, după o vreme, dacă mai ai vreo valoare reală. Dacă mai ești „o alegere bună” pentru cineva sau doar un act de caritate emoțională. Încerci să te convingi că nu ești definită de ceea ce ți s-a întâmplat, dar apoi vezi cum unii oameni îți oferă doar jumătăți de sentimente, rezerve, ezitări. Și te întrebi: dacă nici eu nu sunt sigură că sunt de ajuns, cum să le cer lor să vadă altceva? Și știi ce? Oamenii chiar așa se comportă cu tine. Fix de parcă ești o jumătate, dar nu jumătatea lor, ci jumătatea aia de om de care au voie să-și bată joc.

Sunt zile în care mă simt ca celelalte femei – puternică, atrăgătoare, demnă de iubire. Dar sunt și zile, prea multe, în care aud doar vocea aia care spune că sunt „prea complicată”, că oricine ar putea alege pe altcineva fără atâtea bagaje. Că poate ar trebui să mă mulțumesc cu mai puțin, să fiu recunoscătoare pentru orice formă de afecțiune mi se oferă, oricât de superficială sau condiționată ar fi.

E greu să fii mereu cea diferită. Să vezi cum alții își trăiesc viața fără grijile astea, în timp ce tu calculezi riscuri și îți împarți zilele între viața normală și umbra bolii. Să știi că nu poți să fii spontană fără să iei în calcul o eventuală oboseală cronică sau o criză care apare din senin. Să îți dorești să te pierzi în moment, dar să fii mereu cu un pas în urmă, pentru că realitatea ta nu e la fel ca a lor.

Pe lângă tot bagajul emoțional al bolii, mai există și lupta constantă de a-i convinge pe ceilalți că nu ești un defect, un compromis, o alegere „dificilă”. De a le demonstra că nu ești o povară, că meriți iubire și dorință, nu doar milă și compasiune. Încercarea asta e epuizantă, pentru că, în adâncul sufletului, știi că nu ar trebui să fie nevoie să convingi pe nimeni că exiști și că poți fi iubit. Nu sunt perfectă, nici ușor de iubit. Nu sunt lipsită de cicatrici, fie ele fizice sau emoționale. Dar sunt destul. Pentru că, la final, nu este vorba despre cine rămâne sau cine pleacă, ci despre umanitate.

Viața sentimentală după AVC nu e o telenovelă, ci un reality show uneori absurd, alteori frumos. Nu știu dacă finalul va fi cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sau doar cu un „măcar am încercat”. Dar până una alta, continui să mă duc la întâlniri, să mă entuziasmez la un match promițător, să sufăr din cauza oamenilor care aleg să dispară fără coaie și cuvinte, să râd de aberațiile de pe Tinder și să mă bucur de oamenii care nu fug. Și, cine știe, poate că într-o zi voi privi în ochii cuiva și voi ști că nu-i e frică să meargă alături de mine.

Până atunci, continui să trăiesc. Atât cât o fi.

Ceea ce este greu de iubit

M-am născut în Dobrogea și simt că locul ăla îmi curge prin vene odată cu fiecare picătură de sânge. De multe ori am fost surprinsă să constat că, pentru mulți, Dobrogea nu înseamnă decât autostrada care îi duce la mare. Nu voi minți: de fiecare dată când aud asta, simt cum mi se strânge stomacul. Oamenii uită de Deltă, de pădurea Letea, de cetățile străvechi, de Munții Măcinului, de podgorii. Iar când le vorbesc despre toate comorile astea, am sentimentul că sunt un profesor de geografie care predă o lecție nouă unor elevi absenți.

Desigur, Dobrogea este toate acestea, dar pentru mine înseamnă mai mult. Mult mai mult.

Iubesc visceral acest loc atât de greu de iubit. Dobrogea e un pustiu măturat de vânt și de povești, e un mozaic de sate tătărești risipite ca nisipul printre degetele unui uriaș, geamii, flăcări albe arzând sub un soare imposibil, șopârle nemișcate în arșiță, praf, mărăcini, vânt uscat. Frumusețea crudă a unui loc care nu-și oferă ușor farmecul, dar, odată ce îl înțelegi, te ține captiv pentru totdeauna.

Pentru a înțelege și iubi un astfel de loc îți trebuie suflet. Foarte mult suflet. E simplu să iubești munții sau marea, dar cum să iubești ceea ce e aspru, arid, neprimitor? Cum să iubești pustiul, când tot ce îți oferă este singurătate și întinderi nesfârșite măturate de vânt?

Dar poate că tocmai asta e frumusețea pustiului. Îți oferă spațiu să te regăsești, să îți auzi propriile gânduri, să te întrebi cine ești cu adevărat. Nu îți oferă scurtături, nu te amăgește cu iluzii, nu îți ascunde adevărul. E sincer. E neiertător și aspru. Și poate tocmai de aceea, cine reușește să-l iubească, nu se mai desprinde de el niciodată. Nu ai cum să uiți.

Uneori, simt că prin vene îmi curge praful ars de soare, dulceața înțepătoare a siropului de baclavale, asprimea mărăcinilor. La ce altceva te-ai putea aștepta de la o persoană ale cărei flori preferate sunt păpădiile? Și ele fac parte din categoria lucrurilor greu de iubit.

Poate de aceea n-am fugit niciodată de oameni, de poveștile lor, de greul lor. Am rămas. Uneori inutilă, ca o piatră în mijlocul pustiului de acasă, dar cu speranța că pot fi, măcar, un punct de reper.

Sunt în stare să stau ore în șir să privesc o floare de mărăcine, să o mângâi, abia ghicit, să-i șoptesc. Poate de asta sunt atât de familiarizată cu pustiul. Poate de asta am căpătat o rezistență pe care uneori o urăsc.

Să iubești ceea ce nu e ușor de iubit. M-am gândit de multe ori la asta și m-am întrebat dacă e cel mai sănătos lucru din lume. Nu am găsit un răspuns, dar probabil voi înceta să îl mai caut abia când voi reuși să-mi scot Dobrogea din vene.

Și dacă nici Dobrogea nu s-a temut să fie un pustiu, știind că-și va găsi oamenii, nici eu nu mă tem să fiu eu, una de-ale ei. Să fiu un loc aspru, greu de înțeles și iubit, dar cu frumuseți ascunse pentru cei care au răbdarea și curajul să le descopere. Poate că tocmai această neiertătoare sinceritate a pustiului m-a făcut să nu mai accept oameni care nu știu să stea, care se sperie de vânt și pleacă. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine merită să ajungă la frumusețea unui loc greu de iubit. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine are ochi pentru ce e fragil, sălbatic și profund.

Dobrogea m-a învățat multe. M-a învățat blândețea prafului care se așterne lin peste bălării la apus, ca o mângâiere. M-a învățat tandrețea. M-a învățat să nu păstrez aproape oameni fără coaie, oricât de mult ar durea absența lor. M-a învățat povești și visare. Poate că m-a învățat prost, ar spune unii, dar eu nu cred că aș putea trăi altfel.

M-a învățat fragilitatea florilor de in și importanța vulnerabilității, chiar dacă uneori asta înseamnă să deschizi de bunăvoie porțile dușmanului. M-a învățat, mai presus de toate, să iubesc ceea ce este greu de iubit.

A iubi ceea ce este greu de iubit cere curaj. Înseamnă să nu ceri dovezi, să nu te sperie distanțele și tăcerile. E nevoie de putere pentru a vedea frumusețea acolo unde alții văd doar pustiu. Sunt locuri, oameni și iubiri care cer răbdare, care nu ți se oferă pe de-a-ntregul de la început. E nevoie de tărie să rămâi atunci când apare tentația de a pleca, uneori este vorba despre a rămâne chiar și atunci când totul pare pustiu. Alteori, despre a ști când să pleci, dar fără să rănești.

E un act de voință, un legământ făcut în tăcere cu locuri, oameni și povești. Dar poate că tocmai în acest curaj se află esența iubirii adevărate—nu doar să accepți, ci să îmbrățișezi, să protejezi și să găsești frumusețea în cele mai neașteptate colțuri ale sufletului.

Și dacă nu toți știu să iubească ceea ce e greu de iubit, nu înseamnă că nu merită să fie iubit. Ci doar că trebuie să aștepte pe cineva suficient de puternic încât să rămână.

platitudini

Cum era vorba aia? If the whole world was blind, how many people would you impress?

 

Chiar așa! Dacă într-o zi, ca într-un Eseu despre orbire, absolut posibil și probabil, nu ar mai vedea nimeni? Câți oameni ai mai impresiona? Cu ce? Ce arme ți-ar mai rămâne, în afară de sunete și mirosuri, cu care să lupți?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă curajul să aibă suflet.

Dar dacă într-o zi ai rămâne fără bani? De ce ai mai ști să te bucuri? Chiar? Ai mai ști să te bucuri de ceva? Cu ce ai mai rămâne? Fă un exercițiu de imaginație. Fix în clipa asta închide ochii și încearcă să te bucuri de ceva. Tot ziceam în titlu de platitudini. Mai știi cum arată cerul? Sau un nor care îți trece pe deasupra capului? Te-ai mai bucurat în ultimul an că plouă? Că îți ciufulește vântul părul?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să se bucure când se uită la o floare.

Dar dacă, într-un alt exercițiu de imaginație, nu te-ai mai identifica cu copilul tău, tu cine ești? Ție ce îți place? Ai vreo pasiune? Faci ceva pentru tine? Nu ești egoist dacă îți dai voie să te bucuri de ceva. Când ai fost ultima dată tu, fără a mai fi extensia copilului din dotare?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să aibă pasiuni proprii.

Dar dacă postul tău se desființează și într-o zi nu mai ești X de la corporație? Tu cine ești fără jobul tău?

Să știi că și oamenii mari ar trebui să fie cineva când își dau jos de la gât badge-ul.

Dar prieteni mai ai? Nu cunoștințe, nu oameni de pe urma cărora ai vreun câștig. Prieteni, așa cum aveai în copilărie. Prieteni cu care să vorbești nimicuri, cu care să râzi până te doare burta și la ușa cărora să te duci neanunțat, să le strigi la ușă la orice oră, doar pentru că vrei să-i vezi, să vă jucați sau doar așa, pur și simplu, să vă bucurați împreună. Chiar, tu mai ai vreun prieten?

Să știi că și oamenii mari au voie să le fie dor de oameni.

Dar generos ai mai fost în ultima vreme? Ai mai împărțit ceva din timpul tău, din sufletul tău? Nu ceva ce-ți prisosește, nu haine de care nu mai ai loc în casă. O vorbă, o mângâiere, o clipă, ceva din ce nu ai sau crezi că nu ai. Toți suntem ocupați și avem chestii de făcut.

Să știi că îți permiți să dai din ce n-ai.

Da tu!

Fă un exercițiu de imaginație și încearcă să numești elementele care îți compun universul. Nu trebuie să mi le zici mie. Nu mă interesează neapărat, deși mi-ar plăcea să știu. Îți pun întrebările astea pentru tine. Poate, într-o zi, îți va fi util. Poate chiar acum, cine știe. Dezbracă-te de ce e în jurul tău, copii, mașină, casă, soț/soție, cont și vezi cu ce rămâi din tine. Într-o zi, desigur că nu îți doresc asta, dar ceva care nu e în controlul tău, poți rămâne fără ele. Atunci, abia atunci, tu cine ești? Din ce te recompui?

Nu pun degeaba întrebările astea. M-am gândit mult la ele din 2009 încoace. Atunci, a fost o perioadă când nu eram mai mult decât un om cu ochii închiși într-un pat de spital. Habar nu aveam, nu avea nimeni, dacă mă mai ridic vreodată de acolo, dacă o să mai suport vreodată lumina, dacă o să mai pot ține o linguriță în mână sau ochii deschiși, dacă o să mă mai pot șterge vreodată singură la fund. Atunci a fost momentul în care am încercat, până atunci nu mă mai gândisem la asta, mă împiedica autosuficiența, să identific elementele care îmi compun universul. S-a dovedit un exercițiu util. Insuficient, desigur, dar util. Nu am uitat niciodată ce am simțit atunci. Atacurile de panică încă prezente în viața mea, ca niște umbre, îmi reamintesc. Mă iau, desigur, cu un milion de prostii, mai uit, mă doboară frica, dar frică mai mare ca atunci nu am simțit niciodată.

Ție îți doresc să nu treci prin nimic asemănător, dar poți face exercițiul ăsta. Ce ai de dat lumii? Ce te bucură? Ce te reprezintă? În ce culori îți pictezi universul? Cu cine te bucuri cu adevărat de ceva? La cine te duci să plângi?

Platitudini, așa-i. M-am trezit fix eu, ai dreptate și acum.

Dar… totuși… ce-ar fi dacă?

 

Sentimentul de inadecvare al copacilor

Inspiră-te din orice, mi se spune. Pune-ți mintea la contribuție și lasă-ți creativitatea să zboare. Îmi imaginez mierlele de care încerc mereu să mă apropii, nici eu nu stiu de ce și care zboară, invariabil, după ce fac câțiva pași către ele. Probabil, încerc să mă apropii de mierle pentru că prima dată, tata mi-a spus că trilul ăla care mă trezise din somn într-o dimineață de vară pe la cinci, vine de la o mierlă și este una dintre comorile pe care le am de la el.

La fel de capricioasă și sperioasă pare și creativitatea mea, acest animal ciudat, cu multe fețe, care mă păcălește fără milă, deși uneori îmi cântă atât de frumos la ureche.

Stau în clipa asta și am în fața ochilor Ceahlaul. Creasta îi este ocolită de norii suflați de vântul care îmi bagă în ochii mijiți fuioare de praf. Bate vântul rău. E secetă. Soarele arde. Am uitat între degete o țigară aprinsă, care deja începe să mă frigă, dar îmi este prea lene să mă întind după scrumieră. La picioarele mele stă Leo, un câine fantastic, cu o poveste pe măsură. S-a întins lângă mine, la umbra mesei pe care țin laptopul și oftează în somn. Uneori visează că aleargă. Îl văd cum dă din lăbuțe și, când și când, mai latră fără să se trezească.

Ziceam că am în fața ochilor Ceahlăul. În fața muntelui este un deal, nu am avut până acum curiozitatea să întreb ce nume are, îmbrăcat în conifere. În mijlocul pădurii este un arbore foios, probabil un arțar. Toamna, când încep frunzele să se aurească, este singura pată ruginie într-o mare de verde. Și acum este ușor de reperat: singurul verde-crud pe un fundal verde-închis. M-am trezit de multe ori gândindu-mă la el. Oare cum o fi nimerit el singur acolo. Oare este prieten cu brazii? Îi este dor de ai lui? Se simte singur? Și-o fi făcut prieteni? Se simte stânjenit după ce îi cad frunzele? Îl întreb adesea dacă simte vreun sentiment de inadecvare. Oamenii simt asta. Copacii or fi la fel? M-aș duce să-l întreb într-o zi. Sunt curioasă dacă ar avea să îmi dea vreun sfat. Nu de alta, dar aș avea mare trebuință. Mereu m-am simțit fără rost în locuri, printre oameni, mai ales, după ce m-am îmbolnavit. Uneori m-am simțit fără rost și în propria mea viață. Oare lui cum îi este?

Vorbesc cu arțarul de departe și în jurul meu au explodat florile de cireș. Bate vântul, după cum spuneam și, din când în când, ajunge la mine câte o pală, un viscol de petale. Știu ca în urma lor se ghicesc deja cireșele de la vară, dar ceva egoist din mine le-ar mai vrea încă pe ramuri. Le vreau acolo, să-mi mai parfumeze încă un pic serile. Am fugit din București, unde petalele s-au dizolvat deja în fumul țevilor de eșapament, iar în urma lor nu ghicesc cireșe. Ghicesc doar canicula ce stă la pândă printre blocuri.

Aici încă nu. Mai jos vuiește lacul. Păpădiile sunt în floare. Zâmbesc, ca întotdeauna la vederea lor, și mă bucur că au sezon lung. Ele sigur nu cunosc sentimentul de inadecvare. Am vorbit deja cu ele. Sunt vesele. Își știu rostul și nu le pasă, orice ar fi.

Vântul bate cu putere și îmi aduce pe taste fuioare de petale și de praf care îmi scârțâie între dinți. Câinele aleargă în somn la picioarele mele, mi-am mai aprins o țigară și mă întreb din nou. Oare copacii simt sentimentul de inadecvare? Probabil că nu, mă gândesc. Sunt mai deștepți decât oamenii și nu se chinuie să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Oricum, la ce le-ar putea fi de folos? Ar avea o viață mai bună dacă le-ar fi jenă iarna de goliciunea lor? Vara, pe ramurile lor nu-și fac cuib la fel de multe păsări? Îi ocolesc norii? Probabil, un copac, își alege cu mai multă înțelepciune bătăliile și știe să se bucure cu fiecare ramură de lucrurile alea faine, singurele care contează cu adevărat.

Într-o zi o să ajung până la el, sunt convinsă de asta, dar o să vreau doar să râdem de nimicuri. Copacii nu simt sentimental de inadecvare. Sunt convinsă.

Legea lui Murphy. A urzicilor

 

Corolar: După primele 10 pișcături poți merge prin urzici ca prin cea mai mătăsoasă iarbă

Nu-s chiar fată de oraș. Doar că, de multe ori, nici nu dau dovadă de o inteligență ieșită din comun. Vara asta, drumurile și pașii m-au purtat prin păduri dese pline cu urzici. Previzibil aș spune. Asta nu m-a împiedicat să mă îmbrac în pantaloni scurți. Faptul că nu pot suferi căldura, iar în pădure era umezeală, cald, zăpușeală, este o explicație parțială. Restul se completează prin prostie. Mbon. Intru eu în pădure îmbrăcată în pantaloni scurți și la un moment dat mă trezesc înconjurată de, evident, urzici. Cunoașteți vorba aia cu dilema porcului în ajun? Fix așa eram eu. Să stau pe loc, nu era o soluție. Stai, stai, dar până când? Mergi, dar vai pulpițele din dotare. Am încercat să calc pe ele, pas cu pas, să le culc la pământ și să înaintez așa. Nicio șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți, am tras aer în piept și am înaintat vitejește prin ele cu gândul că dacă nu m-au omorât altele, nu o să mor din cauza unor urzici.

Atunci am făcut descoperirea epocală. După primele zeci pișcături nu am mai simțit absolut nimic. Am ieșit la lumină ca o Zână a pădurii. Cam căzută în dizgrație, ce-i drept, dar Zână în toată puterea cuvântului. Probabil că așa se simțise și Columb după descoperirea americilor. Doar seara ai așa o senzație ciudată, de parcă o armată de furnici îți mărșăluiește pe sub piele. Atâta pagubă. Mă simțeam de parcă descoperisem un continent nou.

Era cât pe ce să spun că treaba asta cu urzicile e ca-n viață. După primele zece șuturi pe care le primești în fundul de Zână sau Zân nu mai simți nimic și poți să ieși la lumină cu fruntea sus. Doar că nu-i așa. Deloc. Viața e mai plină de venin decât urzica. Te ustură de fiecare dată și mai mult de atât, te ustură din ce în ce mai rău.

Mă așteptam la un moment dat să ies din viață precum am ieșit astă vară din tufele de urzici: nepăsătoare și victorioasă. Doar că știți și voi: așteptările sunt o capcană. Nu doar că m-au durut înțepăturile, dar au lăsat și urme. Singurul lucru de care mai pot ține cu dinții este speranța. Sper că nu o să mă înrăiesc, că nu o să mă amărăsc, că nu-mi voi pierde inocența, că nu o să mă transform într-un om amar, chircit în răutatea și frustrările lui.

Poate ar fi trebuit de-a lungul timpului să casc ochii mai bine și să nu nimeresc în tufele de urzici, poate aș fi putut face mai mult și mai bine. Habar nu am. Mai mult ca sigur aș fi putut, dar nu am știut cum sau nu m-a ajutat inteligența.

M-am priceput să ridic ziduri. M-au izolat, nu m-au apărat. M-am ținut departe de pădure, dar am pierdut, pe lângă urzici, tot universul de gâze și flori. Încerc să recuperez acum, până nu e prea târziu. Nu cred că o să-mi pun vreodată vara pantaloni lungi când intru în pădure. Mi-e cald și mi-e silă de transpirație. O să mai nimeresc între urzici, o să găsesc, odată cu ele, alte minuni și voi încerca să mă concentrez la minunile alea, să ignor usturimea pielii și lacrimile înțepătoare din ochi. O să încerc să mă bucur.

Raise raise your hopes and lower your expectations, so you can establish a resilient way forward zice un om înțelept. Așa o fi sau nu, nu-i treaba mea să dau verdictul. Știu doar că o să mă strădui în continuare. Cred că, în ciuda legendei, a reușit să iasă și speranța din cutie. Poate e mai firavă de a ieșit ultima, dar a ieșit. E treaba noastră să o hrănim și, mai ales, cu ce. Despre hrana speranței în alt episod.

Spune-mi pe nume

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

 

Când eram copil, apoi mai tânără sau mai mică și mai proastă, dacă vreți, mă irita foarte tare când mă întreba cineva a cui sunt.

Țin minte că vara, când mă duceam la bunici, mă mai trimiteau după pâine, să aduc la vaca de la islaz sau mai știu eu pe unde, pe la vreun vecin, și inevitabil se trezea vreo babă care nu mă cunoștea și o auzeam mereu cum mă întreabă ”Da’ tu a cui ești?”.

Mă scotea din minți că nu mă întreba cum mă cheamă, că nu vrea să știe cine sunt EU. I-aș fi putut spune că mă cheamă Andreea și apoi mi-aș fi văzut mai departe de treaba mea. Nu. Mă întreba a cui sunt și nu pricepeam de ce o interesează, ce importanță are.

Simțeam nevoia de individualizare, de validare a propriei mele persoane. Să știe cineva cine sunt, să mă recunoască, mai apoi, și pentru persoana respectivă să conteze că eu sunt eu și… cam atât. Frustrarea asta m-a urmarit multă vreme ca o umbră.

Eram la un moment dat, acum câțiva ani, în autobuz și mă duceam singură către satul bunicilor mei. Mama era deja acolo, era postul Paștelui, și mă aștepta cu ciorbă de lobodă și scovergi. Vorba bunică-mii de la vizita aia, “Vii la noi în zi de post, cum se duce țiganu miercurea la stână”. În fine. În autobuz a urcat într-o stație oarecare o babă din sat, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Tu ești a lu’ Ionica lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? Semeni cu mă-ta”. Apoi mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă.

Atunci a fost prima dată când nu m-a iritat ideea că cineva mă identifică după a cui sunt. Din acel moment m-am tot gândit la treaba asta și am explorat subiectul.

Mi se pare absolut fascinant felul în care oamenii, mai ales în comunitățile mici, cunosc, păstrează și prezintă aproape tot arborele genealogic al unei persoane în momentul în care fac cunoștință sau prezintă pe cineva. Cutărică e copilu’ lu’ ăla care e a lu’ ăla care stă acolo, lângă ăla, care e fratele lu’ ălălalt.

Am realizat târziu ce egoism feroce și narcisism dus la extrem se manifesta, de fapt, în iritarea pe care o simțeam. Cât de puțin înțelegeam din rădăcini, din moștenire.

Avem tendința de a nega, de a ne rupe de trecut. Cine a fost înaintea noastră nu contează. Ce au făcut oamenii ăia, cum au fost. Nu suntem decât noi. Ăia ajunși la oraș. Ăia din corporații și poluare. Suntem prima generație în pantofi și avem impresia că e ceva de capul nostru. Că avem vreo importanță. Probabil că din motivul ăsta vrem un burete magic care să ne șteargă trecutul. Nu ne interesează bătăturile din palmele bunicilor. Erau nașpa, de la țară, nu aveau cubicul și nici apă la robinet. Pe vremea comuniștilor, ai noștri își “spălau” dosarele să-și ascundă rădăcinile burgheze, noi ni le spălăm de… tot.

Mi-am petrecut vara asta în afara Bucureștiului și scrântelilor lui ridicate la rang de normă și normalitate. Am ascultat cu plăcere și fascinație, poate și cu un soi de duioșie, cum oamenii cu care mi-am petrecut timpul își cunosc comunitatea. Niciodată cutare nu era doar cutare. Cutare era mereu al cuiva. Exista o poveste în legătură cu el și cu oamenii din care se trage. Îmi lipsește enorm, de fapt, ideea și sentimentul ăsta de trib, de comunitate. Un loc unde oamenii să știe de unde vii, să îi intereseze, să știe despre bunicii și străbunicii tăi, să se păstreze poveștile și ele să aibă importanță.

Ne-am dezrădăcinat și nu ne dăm seama cât de rău ne face. Rădăcinile nu ne țin captivi. Ne dau sens. Ne ajută să ne înțelegem. Evoluția personală este formată și din poveștile celor care au fost înaintea noastră. De multe ori m-am uitat în jur și am văzut oameni care se rușinează de locul de unde vin, de oamenii din care se trag. Nu pot înțelege de ce. Nu ne dăm seama că avem nevoie de rădăcini? Că ne sunt esențiale? Nu ne dăm seama că nu putem scoate din ecuație cine suntem de fapt? Și la ce bun am face asta? Nu ne ajută, ne alienează. Oamenii care ne compun vor fi mereu acolo. Cu unii trebuie să facem pace, pe alții trebuie să-i îmblânzim și tot așa, dar nu îi putem exorciza. Oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem asta, ei vor fi mereu acolo.

Mai mult de atât. Mi se pare că ne afectează capacitatea de a fi empatici, răbdarea de a-i asculta pe cei din jur, capacitatea de a spune și prețui povești. Felul în care le insuflăm copiilor interesul și principiile sănătoase. Ne transformăm încet într-o societate fără rădacini, iar lipsa rădăcinilor nu doar că ne face vulnerabili la intemperii, dar ne face vulnerabili și la eroziune. Urmează deșertificarea și nu avem niciun instrument pentru a o opri. Suntem exact ca broaștele alea care fierb și nu au habar ce li se întâmplă. Ne place să ne predăm lecția efemerului. Totul vine și pleacă ușor, fără regrete. Interacțiunile dintre noi sunt superficiale, totul e suprafață și imagine. Nu ne știm poveștile, cu atât mai puțin poveștile celor din jur. Nu ne acceptăm trecutul. Ne plângem că nu mai avem repere și că generațiile care vin în urma noastră sunt dezorientate. Nici nu au cum să fie altfel, din moment ce părinții lor nu știu cine sunt și se reneagă.

Modernitatea în care trăim ne încurajează să prețuim efemerul și să ne intereseze doar doar ce va urma. Viitorul este singurul care contează. Desigur că este extrem de important. Nu se poate fără perspectivă, viziune, plan, evoluție. Problema este că goana zilei ne încurajează să nu ne uităm nicio clipă în spate. Nu degeaba sunt atâtea glume pe tema cele mai mișto haine sunt alea din magazin, cel mai bun telefon este ăla care urmează a fi lansat.

Se spune că trăim până în ultima zi a ultimei persoane care își mai amintește de noi. Ne condamnăm singuri la uitare.

Cunosc câteva povești care țin de bunicii mei. Nu știu nimic despre străbunici. Nu știu nimic despre frații bunicilor sau ai străbunicilor. Simt că am pierdut foarte mult, că îmi lipsesc bucăți ce nu-mi vor da niciodată posibilitatea de a completa puzzleul și de a mă înțelege așa cum mi-aș dori.

Ne spunem unii altora pe nume, dar cumva, le vorbim tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Dacă stau să mă gândesc bine, hashtag-ul pe care mi l-am inventat la un moment dat, #mynameisiancu, momentul în care majoritatea cunoscuților au început să-mi spună mai mult pe numele de familie și să mă strige mai puțin cu prenumele, toate au coincis cu perioada în care am crescut suficient de mult încât să-mi prețuiesc poveștile din spate.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Sunt Andreea lu’ Mircia a lu’ Grigore Iancu. Și sunt Andreea lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu.

p u l s

uneori
inima îți intra în corp
printr-o vena
în loc să fie invers
inima să impingă
sângele în vene
un corp străin
un ac
venit cu forța
ți-o împinge în sânge
te face
să-ți simti corpul
tot ce nu știai că mai este acolo
că simte
că bate
tot ce te obișnuiseși
să ignori
te dezobișnuiseși
să simti capilare
unghii
labii
ochi
valve
ventriculul stâng
gânduri
care aleargă
cuprinse de frig
de spaimă
de iubire
pe care nu o aude nimeni
o lacrimă
mângâie rădăcinile
părului
se scurge sub mască
iar
ochiul stâng
care nu știe
să plângă
rămâne uscat
spre
lumina care
pulsează
spre
întunericul
de dincolo
spre mâna
care
nu o apucă
pe a ta
spre
cuvintele care
sunt întoarse
înapoi
în corp
prin venă

cred

cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.

mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.

lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.

unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine ca urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.

zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.

cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.

îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum  mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.

îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.

îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.

că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.

acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.

mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.

copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.

cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.

cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.

și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.

și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.

cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?

totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.

cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu

și asta chiar cred până la capăt

PUNGA CU PUNGI

Știți tradiționala pungă cu pungi? Îmi imaginez că da. Toți avem acasă o sacoșă în care ținem pungi, pungulițe, sacoșe și sacoșele. Unii mai vrednici au sertar cu pungi. Există și varianta de lux: sacoșă cu pungi de cadou, fundițe și ambalaje pentru împachetat. Toate cele enumerate mai sus au oareșce utilitate. Eu, spre exemplu, țin punga cu pungi pentru momentele în care rămân în pană de saci pentru gunoi. Pac, bag mâna în punga cu pungi și rezolv problema. Mai sunt utile pentru congelator, pentru aruncat la gunoi diverse chestii care au potențial mirositor sau ȋmprăștietor. În fine, ați prins ideea. Pungă cu pungi. Utilitate.

De aici pornind, am observat că pe lângă punga cu pungi, toți avem în dotare și cutia cu etichete.

Eu mereu mă gândesc la etichetele alea cu chenar albastru, care miroseau ca naiba și pe care mi le lipea tata când îmi îmbrăca pentru școală cărțile și caietele în hârtie. Mbooon. Probabil că vi le mai amintiți și voi. Hârtia pentru coperți era la fel, așa că etichetele ne ajutau să gestionăm mai ușor conținutul ghiozdanului: cartea de mate, aia de română, de geografie, etc, etc, etc.

Cam asta se întâmplă și acum. Folosim etichete, ca să ne fie mai ușor să gestionăm oameni. Nu știm ce să facem cu ei sau nu avem chef să ne dăm osteneala. De multe ori, ambele. Și atunci? Păi e simplu. Iau o etichetă, o umplu de salivă și i-o pun omului în frunte. E mai simplu și mai economic așa: am cunoscut-o pe Tinder=curvă; bărbat=porc; îmbrăcată frumos=superficială; fotbalist=prost; trece printr-o perioadă grea=nebun; nu vrea să se mărite=fată bătrână/frigidă; nu are copii=egoist; introvertit=arogant.

Ce ne-am face fără toate astea? Păi ce să ne facem? Ne-ar fi mult mai greu. Ar trebui să întrebăm „de ce” și „cum”, ar trebui să ascultăm răspunsuri, să ne intereseze, să empatizăm, să înțelegem.

Îmi spunea cineva într-una dintre serile trecute că nu există om lângă care să nu poți pune semnul clovn. Așa e, dar ȋntr-un sens atât de diferit față de cel la care se gândea persoana respectivă. Suntem toți clovni pictați pe față, măști fără legătură cu realitatea, fugind de noi și de alții, singuri și triști, întrebându-ne de ce ne reduce toată lumea la evidențe.

Păi…poate pentru că asta facem și noi la rândul nostru? Suntem atât de obosiți, probabil, și atât de superficiali, încât nu dăm o clipă de la noi.

Etichetele, nu social media. Etichetele sunt definitorii pentru noi. Nume de foldere. Ne pricepem de minune la asta. Pac, îi pui eticheta, l-ai aruncat ȋntr-un folder și ești liniștit. Pornind de acolo, știi ce să faci mai departe cu omul ăla, cum să te comporți cu el, cât să-l respecți și tot așa.

Al dracu de trist, dar ca să fie altfel e prea multă muncă, ar trebui să gândim, să ne pese. Nope. Nu am nevoie de informațiile astea.  

Ȋn timp ce scriu îmi vin în minte zeci de exemple personale, pe care am obosit să le tot povestesc de-a lungul timpului: cum am fost redusă la bolile mele, la momentele de slăbiciune, la derută și teamă, la iubirile mele, la aparențe nesemnificative, cum nu am primit decât bocanci în coaste când îmi era mai greu.

Desigur, nu cer nimănui să mă repare (deși mie mi-au cerut mulţi asta), să mă cârpească. Fac eu singură asta cât și cum pot, dar totuși, în loc să dai în mine, pleacă. În fine, poate sunt eu prea old school cu gândirea asta anacronică, dar totuși…un minim efort? Nu putem mai mult de atât?

CETATEA NEAMŢ

Într-o zi frumoasă și luminată de soarele ăla cum numai toamna poate fi, am făcut o excursie ȋn câteva locuri emblematice din județul Neamț. Mă voi opri numai asupra Cetății Neamțului. Prima și singura dată când am mai fost eram cu colegii, într-o tabără, ȋn gimnaziu. Ne-au plimbat prin atât de multe locuri, încât de la Cetatea Neamțului nu îmi mai aminteam absolut nimic. Știam că am fost acolo și atât. Acum, prin urmare, era de parcă vizitam un loc pentru prima data ȋn viată. Oricum o dai, cam așa stăteau lucrurile și ȋn realitate, pentru că de când am fost eu cetatea a fost reabilitată și nu mai seamănă nicicum cu amintirile mele vagi.

Photo @Cezar Suceveanu – Wikipedia

Din parcarea cetății, ultimul loc ȋn care poți ajunge cu mașina la poalele dealului, cei care nu sunt prea prieteni cu sala sau au timp la dispoziție, astfel încât sa nu grăbească pasul, au de urcat cam 20 de minute până la Culmea Plesului. Altfel, cred că reușești să faci și mai puțin pe drumul destul de abrupt, umbrit și mărginit de tarabe cu de toate, ca și ȋn alte locuri. În parcarea de care spuneam am cumpărat un langoș fierbinte cu cașcaval, destul de decent la gust, să prind forță pentru restul.

Taxa de intrare la obiectiv este 24 de lei sau 12 lei pentru grupuri de peste cinci persoane și turncheții de la poartă sunt aproximativ inutili, pentru că nu ai de scanat niciun cod de bare. Există acolo un paznic destul de plictisit care se uită daca ai bilet sau nu.

Nu mi se pare scump ținând cont ca înăuntru totul este curat, îngrijit și refăcut.

Lipsesc panourile cu explicaţii ȋn limbi străine, altfel nu aș găsi mai nimic de comentat. Recunosc ca am fost foarte plăcut surprinsă să văd un obiectiv turistic cu nimic mai prejos decât altele pe care le-am vizitat ȋn călătoriile mele din afara granițelor.

Dacă aveți drum prin zonă, nu ocoliți Cetatea Neamțului. Merită din plin strădania de a urca până acolo, de a face câteva fotografii și de a mai învăța un strop de istorie.

Altfel, pentru a vă convinge mai las câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut eu însămi sau mi-au fost făcute și informații de pe site-ul oficial al cetății și Wikipedia noastră cea de toate zilele și a toate știutoare.

Cetatea Neamțului, a fost construită în timpul domniei lui Petru Mușat (1374-1391). Poziția strategică de care a beneficiat și prezența în evenimentele marcante pe care le-a cunoscut această parte a țării demonstrează faptul că Cetatea Neamțului a fost una dintre cele mai bine întărite cetăți de care a dispus statul medieval moldovenesc.

Pe zidurile de intrare, aflăm istoria locului: Prima atestare documentară a locului datează din 1395. Epoca de glorie a cetății corespunde domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), care înțelegând bine rolul fortificațiilor pentru creșterea capacităților de apărare a țării a întărit cetățile moștenite de la înaintașii săi și a construit altele noi.

Lucrările întreprinse în vremea sa au constat în supraînălțarea vechilor ziduri ale cetății, ridicarea celor patru bastioane ale curții exterioare și construirea podului în forma de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră. Astfel întărită, în anul 1476 cetatea Neamț a făcut față asediului lui Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Alba – Războieni.

În anul 1600 Cetatea Neamțului își va deschide porțile în fața armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.

Prefăcută în mănăstire de Vasile Lupu (1646) și apoi distrusă parțial de Dumitrașcu Cantacuzino în 1675, Cetatea Neamțului va mai avea forța de a scrie o nouă pagină în 1691, când apărată de un mic grup de plăieși, va rezista asediului armatei polone condusă de Regele Ioan Sobietski. După
distrugerea ordonată de Mihai Racoviță în 1717, Cetatea Neamțului îți pierde total importanța militară.”
Din anul 1718, Cetatea Neamțului a rămas în paragina si a fost distrusă de către vreme sau de către localnici care foloseau piatra de la cetate în construcții.

În anul 1866 este declarată monument istoric și abia între anii 1968-1972, sub conducerea arhitectului Ștefan Bals au început lucrările de reconsolidare a zidurilor. Restaurarea cetății a continuat și după anul 1992 în cadrul programului UNESCO de restaurare și de renovare a monumentelor istorice în care s-a continuat restaurarea cetății și a zidurilor. Între anii 2007-2009 Cetatea Neamțului a fost închisă fiind supusă unor lucrări de reabilitare și restructurare.

Cetatea Neamț reintrat in circuitul turistic la 4 iulie 2009. Au fost amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, când cetatea era locuită.

Cetatea este construită din piatră de râu, piatra de carieră și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare (pe latura de nord). În cetate se pătrundea pe o poartă (“poarta mușatină”) aflată pe la mijlocul zidului nordic.

Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ci încadrate direct în scheletul de ziduri.

Încăperile din turnuri au plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, iar celelalte aveau arcade boltite realizate din cărămidă. În curtea interioară se afla o fântână. Majoritatea încăperilor din cetate erau destinate soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol. În mod obișnuit aici se aflau aproximativ 300 de oameni.

http://monumenteneamt.ro/cetatea-neamtului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cetatea_Neam%C8%9B

RSS
Follow by Email
Twitter