TIRIBOMBA

Ȋncerc să fac pace cu mine. E o luptă pe care o duc de aproape zece ani. Am momente când îmi afișez cu mândrie încercările. Ȋn mintea mea e un fel de „Băi coaie, tu știi cine sunt eu? Am dat mâna cu Doamna de trei ori. Băi idiotule, nu mă mai ȋnspăimântă nimic. Habar nu ai”. Mă fălesc cumva, nu neapărat cu încercările prin care am trecut, ci cu faptul că datorită lor am învățat multe, că acum sunt altcineva, o persoană pe care înainte nu aș fi știut să o bănuiesc ascunsă ȋn mine.

Alteori, tocmai de asta fug. Mă îngrozește gândul că oamenii nu mai văd nimic dincolo, că mă reduc la bolile mele, la sechele, că mă tratează pe bucăți, nu ca pe un om întreg, se uită la mine cu teamă să nu mă frâng între degetele lor, mereu am impresia că le văd ȋn privire „mai bine nu, că tu nu poți”, „mai bine nu, că dacă mori fix acum?”.

În momentele alea prefer să tac, să nu spun nimic, mai ales dacă este vorba despre oameni pe care nu ȋi cunosc. Nu vreau să le alterez percepția despre mine. Apoi, răsare gândul ăla care nu-mi dă pace. Şi eu să fiu, aș vrea să știu. Nu m-aș purta altfel, dar aș vrea să știu. Omul ăla e așa cum e, cu toate pe care le duce ȋn spate. Nu e corect din partea mea să tac.

Habar nu am cum stau lucrurile de fapt, probabil că undeva la mijloc, poate că ȋn niciun fel pe care mi-l imaginez eu și nu știu să fac slalom printre tot ceea ce simt. Treaba asta mă împiedică să fac o mulțime de lucruri sau le fac cu jumătate de măsură, pentru că niciodată nu sunt până la capăt nici cal, nici măgar.

Ieri, un puștan m-a rugat să mă dau cu el într-o tiribombă ȋn parc. În mod normal, aș fi spus nu pentru că na…amețeală, greață, frică, n-am mai făcut asta de atâta timp, dacă mi se face rău acolo, dacă îmi ies bilele pe nas?

Nu știu nici acum de ce am spus da și am spus-o fără să stau prea mult pe gânduri, ca nu cumva să chicken out și să dau înapoi. Tot „zborul” a durat fix două minute. M-am dat jos de acolo un pic amețită, dar atât. Ce să vezi? Nu am murit, nu am pățit nimic, nu mi-a fost prea rău. Atunci când eram sus nu m-am gândit decât la vântul ăla care alerga ȋn jurul meu și la decizia grea, dacă să închid sau nu ochii. I-am ținut deschiși și bine am făcut. Nu doar pentru că mi-a fost mai puțin rău, ci pentru că așa am putut să-l văd pe puștiul care râdea cu gura până la urechi ținându-mă de mână, că am putut să văd culorile din jur, că pentru o clipă am fost suficient de înțeleaptă să ridic ochii și să văd un nor atârnat deasupra noastră. Atât mi-a trebuit. În clipa aia ȋn care am văzut un nor ca o vată de zahăr nu m-am mai simțit redusă la bolile mele, ci am fost din nou Andreea aia care eram înainte.

Ultima dată m-am dat într-o tiribombă d-asta ȋn Prater ținând de mână un bărbat, nu un puștan care ţipă de bucurie. Atunci eram altă persoană și parca m-am bucurat mai puțin; nu era nimic altceva decât o tiribombă colorată dintr-un panair ȋn care te dai de plictiseală sau doar ca să bifezi ceva acolo. Acum mi-a fost încercare și piatră care mi-a căzut din spate. Mi-a fost bucurie și copilărie. Nu am simțit că mi-am depășit o limită care mă apasă de zece ani, doar că am făcut ceva ȋn plus pentru mine.

Acum ceva timp aș fi râs tăvălindu-mă dacă mi-ar fi zis cineva că simplul fapt de a mă cocoţa ȋn scaunele alea va însemna pentru mine o decizie.

E complicat de explicat cum un gest atât de mic are o astfel de încărcătură. Mă uit ȋn jur și pentru toți oamenii pe care ȋi știu, gesturile mici au devenit cele mai grele. Ne e frică și nu știm ce să facem cu frica aia. Sunt convinsă că dacă aș fi stat pe gânduri o secundă ȋn plus înainte de a spune „mă duc eu”, nu s-ar mai fi întâmplat.

Şi acum stau și mă gândesc așa: daca eu însămi m-aș gândi mai puțin la toate căcaturile, poate și ceilalți ar ajunge să nu mă mai reducă la ele. Cine știe…


SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ

Ce-am mai învătat săptămâna asta? Păi o mulţime de lucruri care mai de care mai dubioase; concluziile le-am tras de la caz la caz.
Toate femeile-s curve. Ne plac curvele? Ne plac, da’ numa ale noastre; ne plac curvele dintr-un singur motiv: nu ne plac pioasele. Singurele curve viabile sunt alea din dotare; curvele altora sunt pur şi simplu penale, fac tot felu’ de lucruri care nu s-ar cuveni făcute. Evident, nu vorbeşte invidia din noi; nu, ale noastre nu s-au casnicizat între timp (nici nu există cuvântul casnicizat; las’ că-l inventăm acum), ale altora fac pur şi simplu tot felu’ de chestii aiurea. Nimic nou. P’asta o ştiam de la tata, nu e ca şi cum aş fi aflat acum că Pământul se învârte, doar că de atunci şi până acum, misoginismul a atins noi dimensiuni.
Am aflat, prin urmare, că nu există pe lumea asta nicio femeie care să valoreze mai mult de o prăjitură. Lovitura a venit sub formă de întrebare: „Ştii vreo femeie pe lumea asta, care să valoreze mai mult de o prăjitură?”. Era cât pe ce să-i răspund: „Mama dumneavoastră, stimate Domn, că altfel nu avea cum să dea naştere unei astfel de minunăţii”. Vorba aia, eu sunt o doamnă-n pula mea, nu aveam cum să-i răspund: „Mă-ta, imbecilule!”. M-am abţinut când am realizat că eu nu o cunosc pe mama ilustrului personaj, aşa că poate are dreptate şi nu valorează mai mult de o amandină, asta aşa…să nu fiu nesimţită şi să zic savarină.
Am mai aflat că în ziua în care realizezi că viaţa ta se reduce la pumnul de pastile pe care trebuie să le înghiţi ca să te poţi trezi a doua zi dimineaţă, ai la dispoziţie două variante: îţi reconsideri tot sistemul, sau devii hater. Nu contează pe cine şi ce urăşti. Îţi construieşti sistemul ăla care îţi permite să îţi bagi pula în tot şi toate, îţi asumi un rol şi îi dai înainte. E ok şi asta până la urmă, numai să nu uiţi cine e omul din spatele măştii; materialul din care e făcută masca nu are importanţă; poate fi orice, de la fier, la căcat.
Am aflat, de fapt mi s-a reamintit, că sunt ultima persoană din lume care funcţionează la ultimatumuri, suli în coaste şi şuturi în fund. Atât de tare mă sictiresc, că-mi iau jucăriile, sau ce mai am eu pe acolo şi plec. Nu mă mai interesează nimic, cu atât mai puţin când nu există o bază „legală” (spre exemplu, nu ne cunoaştem de un număr de ani format din două cifre), astfel încât tu, oricine ai fi tu, să îmi poţi pretinde mie chestii. Du-te-n mă-ta. Scurt. Mă apucă nervii ăia mari, ăia de fac să-mi vibreze bilele şi ce alte device-uri mai am io prin cutia craniană.
Am aflat cât de mişto e să râzi cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de şaişpe’ ani. S-a întâmplat zilele astea o mini reuniune a clasei mele din liceu. A fost aşa o senzaţie…cum să îi zic eu, un fel de vată de zahăr cu zimţi. Reconfortant şi plăcut să vezi oameni cu care ai crescut, lângă care te-ai format, ale căror miştouri te-au zgâriat pe suflet în anii sensibili ai adolescenţei, cărora îţi venea să le scoţi ochii, oameni pe care atunci când i-ai văzut ultima dată pluteau. Asta era ocupaţia noastră principală atunci când ne-am văzut ultima dată. Acum, am simţit cum mi se strânge stomacul. Stăteam cu ei la masă şi încercam să îmi imaginez că în spatele scaunului fiecăruia dintre noi stă cel pe care l-am văzut ultimă oară acum şaisprezece ani. Am convingerea că fiecare dintre noi ăştia de acum şi-ar fi luat numa’ palme după ceafă şi castane-n cap de la cei care eram atunci. Nu mai contează; am râs. Doamne cu câtă poftă, şi ciudă, şi ură, şi bucurie, şi frustrare am râs. Abia târziu în noapte mi-am dat seamă câtă nevoie aveam să îi revăd.
Am aflat, tot săptămâna asta, câte chestii mişto găseşti scrise peste tot în Bucureşti, pe stradă, în autobuze şi pe garduri. Imposibil, dacă zgâieşti ochii cum se cuvine, să nu ai în fiecare zi o porţie de râs. Astăzi, nu am mai citit nimic pe nicăieri, dar nici nu mai era nevoie. Am văzut, cu siguranţă, cel mai frumos lucru din lume. Pe scaunul din faţa mea, un tată îşi ţinea pe genunchi fetiţa care nu avea mai mult de câţiva ani. Ea îi înlănţuise gâtul cu braţul şi îl mângâia absentă pe tâmple. Priveau amândoi pe fereastră şi comentau încetişor lumea de dincolo de geam. S-au dat jos mână în mână din autobuz şi au plecat ţanţoşi mai departe, impasibili la privirile oamenilor din staţie. Amândoi aveau Sindrom Down.
Am aflat, că unul dintre cele mai mişto lucruri pe care poţi să le împarţi cu alţii este o pătură în carouri, trântită pe iarba înaltă care gâdilă la nas, fix sub o lună impertinentă şi pufoasă, apărută aşa aiurea pe cer, într-o după amiază de mai. Băi, jur că e una dintre cele mai mişto senzaţii din lume.
Am mai aflat că nu toţi mucoşii se supără pe tine dacă te dai sub nasul Lor, în leagănul Lor, din parcul Lor, iar alţi mucoşi fac baloane din săpun special pentru tine, special ca tu, om mare, să râzi tâmp în timp ce alergi bezmetic în soare să le spargi pe toate. Şi mai sunt şi alţii care îţi spun cu emfază la telefon: „Vezi că eu peste patru săptămâni plec din ţară pentru două luni. Ai grijă cum îţi faci programul, să vii să mă vezi. Neapărat!”. No kidding?!? Păi o să am grijă atunci, să nu se supere Măria Ta pe mine, că aşa ceva nu este de dorit.
Băi şi am mai învăţat că oameni pe care nu îi cunoşti, dar ei te ştiu de pe Facebook, te recunosc în metrou şi se duc acasă şi povestesc că te-au văzut, la fel cum sunt şi oameni care te văd pe stradă, dar nu se opresc să te salute, că nu le eşti în drum.
Mi-a fost dragă săptămâna asta, în felul ei aparte, cu ochii cârpiţi de oboseală şi cu florile ei de castan scuturate pe trotuar.