Mi-a zis: “Iancu, să dea naiba, dacă nu scrii şi ceva vesel, te blochez!” Opaaa, aşa ceva nu se poate ȋntâmpla, aşa că să fac ceva. Zic. Se pare că sunt mai amuzantă ȋn carne şi oase (plus bile de platină), decât ȋn scris, da’ nu-i nimic, mă descurc eu cumva cu ameninţările astea răutăcioase.
Am constatat astăzi, spre exemplu, că ȋmi place cuvântul „pricină”. Nu sunt foarte sigură care e motivul, dar bănuiesc ceva amintiri din copilărie legate de Dan Spătaru şi versul ăla al lui cu “ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori ȋn obrăjori, de ce-mi cauţi tu pricină”. Vorba cuiva, „scoţi fata din Medgidia, dar nu scoţi niciodată Medgidia din fată”.
Nu că aş vrea să se ȋntâmple asta, da’ aşa e zicerea. Oricum ar fi, Dan Spătaru mi se pare un personaj inedit, talentat şi complet nedreptăţit. Aşa, ca fapt divers, indiferent de anotimp, de fiecare dată când merg acasă şi trec de Cernavodă, pe lângă faptul că mi-o ia pulsul razna ȋn ciuda faptului că fac drumul ălă de douăzeci de ani, ȋl aud invariabil ȋn urechi şi mai ales ȋn suflet pe Dan Spătaru cu „Hai la noi la Medgidia, toamna când se coace via…” Nostalgii de dobrogeancă, dar o să scriu mai mult despre asta altă dată.
În ciuda definiţiei pe care DEX-ul i-o dă şi care mie mi se pare extrem de nedreaptă, este un cuvânt foarte vesel şi pus pe şotii. Adică ȋl văd aşa, ȋn nuanţe corai (să nu mă certe cititorii, că ştiu sigur că cititoarele nu au nicio problemă cu nuanţa asta) şi cu miros de caisă coaptă.
Apropos de culori, eu doar mă dau mare acum cu cuvinte gen „corai”. Pentru mine există clar doar culori primare, culori secundare, nonculori şi apoi tot restul. Manolo poate confirma treaba asta şi dacă o trezeşte cineva din somn la trei dimineaţa. Chiar ieri ȋntrebam ce culoare e aia de pe maşina care aşteaptă la semafor. Eu i-aş fi spus fără dubii chiloţiu antijeg. Cică era maro. Amin for that şi să fie primit.
Tot azi, mi-a venit un prieten ȋn ajutor. A citit acum câteva zile că făceam ciorbă pe acorduri de John Coltrane şi mi-a pus pe WeTransfer un album ȋntreg, să am ce asculta ȋn caz de nevoie, bucătăreli complicate şi cădere de net; simultane toate. Apreciez grija, old friend. Pentru asta sunt buni prietenii, să aibă grijă de bunăstarea noastră culturală, mentală, de inspiraţie şi stimularea creativităţii. Unii dintre ei; că alţii, după cum am văzut, sunt mai preocupaţi de starea de optimism. Bun şi aşa.
Acum câteva zile am terminat de citit Dimineaţa Pierdută şi trebuie să mărturisesc că nu a fost deloc o pierdere de vreme. Mi-a plăcut foarte tare, ȋn primul rând, limbajul colorat şi savuros (că tot scriam mai sus de bucătăreli). Dacă vă pică ȋn mână, părerea mea este să nu o ocoliţi. Peisajul şi epoca sunt zugrăvite cu migală şi fără exagerare; te simţi pe terasa aia cu clematite fără să te pierzi ȋn hăţişul descrierilor, iar Coana Vica e desenată fix cum trebuie, numa’ bine să ȋnchizi ochii şi să ȋi vezi fularul legat peste bască şi s-o auzi zicând „două suflete cu şasesute cincizeci de lei pensie, plus chiria şi televizoru’ ”. A, şi să nu uit de „lighioana bătrână”, adică soţu’ lu’ Coana Vica.
En fin, mă ȋntreba de curând o bună prietenă, ce scriitoare femei am citit de-a lungul timpului şi chiar m-am bucurat că am putut să o pun pe listă şi pe Gabriela Adameşteanu.
Am fotografiat de la fereastră doi nori care semănau foarte bine cu o familie de delfini. Mi-au plăcut mult de tot şi m-au făcut să zâmbesc văzându-i cum „ȋnoată” prin faţa geamului. Am rămas aşa, o clipă, pe gânduri, amintindu-mi ţărmuri şi mai ales ȋntinderi nesfârşite de apă.
În speranţa că de data asta am reuşit să mă salvez de la blocare, vă las mai jos delfinii mei.
Aveţi voie să zâmbiţi şi e voie să vedeţi şi altceva ȋn afară de o familie de delfini, dar vă rog şi eu ceva: spuneţi-mi ce culoare are cerul? Nu am reuşit să-mi dau seama cum se numeşte.