Când suntem copii, avem motive simple, logice și cât se poate de rezonabile pentru a nu ne juca cu alți copii. Pe măsură ce creștem, în deciziile noastre încep să-și facă loc influențele celor din jur.
La început era simplu: mirosul respectivului copil nu făcea „chimie” cu al nostru, și atât. După aceea, începem să auzim acasă că părinților noștri nu le plac părinții respectivului copil, că mătușa noastră are ceva de împărțit cu maică-sa, că nu are hăinuțe suficient de frumoase sau jucării suficient de scumpe…
Primele lecții despre discriminare le luăm înainte de a merge la grădiniță. Tot atunci învățăm și să judecăm după aparențe. Suntem pregătiți cu succes să nu ne suprasolicităm creierele, să nu obosim prea mult învățând despre alții.
Probabil toți știm cum să facem astfel de lucruri, toți știm să rostim cu ușurință fraze gen: „E moldoveancă, deci e o curvă proastă”, „E oltean împuțit”, „E țigan jegos”, „E poponar”, „E drogat”, „E gras”, „E slab”, „E țăran”, „E sărac”… E… e om, e ca și tine… Ce știi despre el? Cu ce ești mai bun? Ce îți dă dreptul să vorbești astfel? În virtutea cărui drept îi judeci pe cei din jur? De ce ești superficial?
Păcat că superficialitatea nu a fost inclusă pe lista păcatelor capitale. Cred că oamenii, la început, erau ceva mai simpli. S-au complicat pe parcurs.
Fericiți cei ce nu au fost niciodată „altfel”. Toți cei despre care s-a rostit vreodată o nedreptate știu exact despre ce vorbesc.
E uluitor cât de repede punem etichete, cu câtă ușurință ne uităm strâmb. Nu mi-am dat seama de toate aceste lucruri, nu mi-am dat seama de felul în care eu însămi vorbesc sau îi privesc pe ceilalți, până în momentul în care, la rândul meu, am devenit ținta privirilor strâmbe.
Era simplu când eram ca toți ceilalți, era simplu când mă încadram. Aparențele erau un criteriu suficient de bun, până în momentul în care totul s-a schimbat.
Mă uitam cu amuzament la bunicii care își trăgeau nepoții din calea mea spunându-le: „Fata aia e drogată. Tu să nu ajungi niciodată așa.” La început m-am supărat. Apoi am realizat cât de departe erau acei oameni de ceea ce trăiam eu, cât de departe erau ei de a înțelege bucuria mea de a merge din nou. Nu aveau cum să înțeleagă. Pentru ei nu eram decât o fată cu privirea rătăcită, mergând strâmb și dezechilibrat, cu pași șovăitori. Aparențele nu aveau cum să vorbească despre altceva.
În timp, nu-ți mai pasă. Nu se pune problema că nu te-ar mai deranja, dar te imunizezi cumva, te concentrezi în altă direcție, mai importantă pentru tine. Moldoveancă sau blondă, sau oltean — vei fi probabil toată viața.
În timp, începi să mergi din ce în ce mai bine, îți folosești din nou ambele mâini, lucrurile se întorc spre normalul acceptat. Doar în tine se schimbă ceva care nu se va mai întoarce niciodată la ceea ce a fost.
Acum mă amuz. Când trebuie să mergem undeva, îi spun prietenei mele că voi fi cea mai frumoasă fată de acolo. Știu că așa este. În acel loc, sigur sunt cea mai frumoasă fată cu un ochi pe jumătate închis.
