Mult comentatul şi pomenitul, în ultimele zile, personaj Patapievici, spunea că românii se pricep cel mai bine la fotbal, băşcălie şi politică. Eram obişnuită până acum să gândesc afirmaţia asta ca pe un fel de cod CAEN al României.
Am observat că s-a modificat. Nu ştiu dacă şi în ce Registru s-a înregistrat modificarea asta, dacă s-a schimbat sau nu obiectul principal de activitate însă, mai nou, cert este că puţim. Puţim în masă.
Auzisem de gluma aia că la abonamentele RATB vor să dea cadou un antiperspirant. Mi s-ar părea mai inspiraţi să dea un săpun, pentru că, dacă acum miroase în autobuze a mort, cu cadoul respectiv ar mirosi, vorba lu’ Bulă, a mort într-o pădure de brazi – deh, personaj autohton, ce să-i faci?!?
Este inimaginabil, pentru mine, cel puţin, cum la prima oră a dimineţii oamenii pot mirosi în asemenea hal. Pe unii îţi vine să-i mişti, să te convingi că mai sunt sau nu vii. Mă minunează în continuu „grija” cu care oamenii îşi dospesc sudoarea de la o zi la alta fără a se hotărâ să renunţe la ea. Probabil reprezintă trofeul greu cucerit după o zi de muncă.
În altă ordine de idei, ne mai place ceva foarte tare…să ne băgăm cu nasu’ în treburile altora. Se bârfeşte şi se comentează incredibil de mult, cu precădere, în curtea altora. Dacă se poate, atenţia ne-o concentrăm pe defecte / greşeli şi restu’, în propoţie variabilă pe minimizarea meritelor. Niciodată nu a făcut nimeni singur un lucru bun; invariabil a fost cineva în spate, a fost o mânărie, o şpagă, o mişcoteală tipic românească. Păi cum altfel? Dacă nu ar fi fost aşa ar mai fi reuşit? Normal că nu, că altfel, aş fi putut şi eu, da’ dacă nu am pe nimeni în spate?!? Singura problemă cu treaba asta ar fi că, pierzând atât de mult timp cu tot soiu’ de teorii, majoritatea uită să mai şi facă ceva. E adevărat că datu’ din gură consumă o grămadă de timp…
Mai rămâne ceva timp? Bun. Ce facem cu el? Ne plângem. Ne plângem de milă, ne plângem soarta, ne plângem de şefi, de job, de lipsă banilor, de aşezarea geografică a ţării, de orice ne ajută imaginaţia. Orice poate fi folosit excelent că şi pretext pentru eşecuri personale, pentru că evident, noi nu putem fi niciodată de vină cu nimic. Nu slăbesc că nu am bani de masaje / tratamente corporale / mers la sală (alergatu’e gratis, apropos şi nu contează cât investesc să mănânc la fast-food), nu evoluez ca şi carieră pentru că îmi pune şefu beţe-n roate, nu contează dacă îmi fac treaba de mântuială (e bine că în multe companii e interzis accesul la internet), nu mă îngrijesc, pentru că totul e prea scump. Mi se pare că pe lumea asta, toate sunt cam cât de scumpe, sau de ieftine vrei tu să fie. Unde îţi dai silinţa să cauţi, vei găsi o grămadă de lucruri mărunte care fac diferenţa, şi o diferenţă remarcabilă, de cele mai multe ori.
Dacă îţi dai silinţa să cauţi, găseşti haine frumoase pe care să le poţi purta, locuri frumoase şi ieftine pe care să le poţi vizita în străinătate, o altă grămadă de locuri frumoase unde îţi poţi petrece timp de calitate cu prietenii. E adevărată vorba aia care spune că niciodată nu s-a întâmplat nimic stând degeaba.
Aşa arată începutul de vară la noi: mirosim, bârfim şi ne plângem de milă. Un singur lucru ar mai fi de spus: măcar asta facem temeinic şi cu succes.