DESPRE FEMEILE DIN TRAMVAI

În fiecare dimineaţă, în drum spre muncă parcurg invariabil acelaşi traseu: autobuz, tramvai, autobuz 282 / 1 / 104. În fiecare dimineaţă văd cam aceeaşi oameni; îmi sunt atât de familiari, încât îmi vine să îi salut. Băieţelul „de ce” îmi zâmbeşte şi el în fiecare dimineaţă când mă vede. Îi spun aşa, pentru că în momentul în care se suie cu mama lui în tramvai, trebuie să închid cartea pe care o citesc; nu mă mai pot concentra la nimic…vorbeşte non stop, pune întrebări peste întrebări, la care aproape nu aşteaptă răspunsuri pentru că are mereu alte nedumeriri. Mă uit fascinată la mama lui care îi răspunde cu răbdare, pe înţelesul lui, la absolut tot ceea ce vrea să ştie, ba în plus, are mereu grijă şi de jucăria de pluş pe care veşnic o ţine atârnată de coadă cu capul în jos.

M-am obişnuit cu ei toţi, şi dacă se întâmplă cumva să întârzii, îmi dau seama imediat : formula din autobuz / tramvai este schimbată.

Într-o dimineaţă, s-a întâmplat ceva straniu: tramvaiul era luminos, colorat…mai uşor parcă. Mă uit în jur, bag cartea înapoi în rucsac şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă nimeni nu mai semăna cu nimeni, desi ora era corectă.

Toate „colegele mele de parcurs” erau îmbrăcate frumos – cu hainele alea bune, machiate, cu unghiile făcute, cu părul aranjat…zâmbeau toate, fără excepţie. Trag cu urechea în jur şi prind din zbor : « măcar astăzi, că e 8 Martie ! ».

Aham, deci asta era. Este 8 Martie, şi astăzi, măcar astazi, ne dăm dreptul să ne simţim bine, să fim răsfăţate, să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem în fiecare zi. Tot cenuşiul şi apăsarea de fiecare dimineaţă din tramvai dispăruseră. Toate Cenuşăresele se transformaseră în prinţese, erau de nerecunoscut. Aveau toate flori în braţe, şi ochii umezi de emoţie şi bucurie.

Ziua următoare, când ne-am reîntâlnit dimineaţa, strălucirea din priviri dispăruse, erau înapoi, Cenuşăresele mele, împovărate de griji, cu priviri agresive, se uitau urât la oricine le atingea, îşi dădeau coate pentru locuri, nu mai erau flori, nu mai erau culori, doar mohorala tânără a dimineţii.

Luni dimineaţă deja lacul de unghii s-a ciobit, pot răsufla uşurată, nu am intrat într-o lume paralelă, totul a revenit la normal. Până la anu’ de 14 februarie / 1-8 martie, stăm liniştiţi, nu mai aşteptăm să spună nimeni te iubesc/eşti frumoasă/să ai o primăvară frumoasă/la mulţi ani/eşti cea mai bună mamă. Aşteptăm zile programate şi definite prin lege să ne putem bucura că suntem femei.

Mama a fost şi ea la o petrecere de 8 Martie, împreună cu niste colege de-ale ei. Unele au fost nevoite să-şi mintă bărbaţii ca să se poată „distra” o dată pe an, măcar atunci, că era 8 Martie.

Mă întrebam ce aş afla dacă m-aş duce la fiecare dintre Cenuşăresele din tramvai şi le-aş întreba de câte ori pe an primesc flori de la bărbaţii lor, şi de câte ori, bătaie. Cred că răspunsul îl ştiu deja, se vede pe feţele lor în fiecare dimineaţă.

Îmi aminteam că într-o seară, acum câţiva ani mă întorceam de la stomatolog. Era seară, lumina proastă. Aveam falca umflată şi faţa chinuită de durere. Din sens opus venea o tânără, s-a uitat lung la mine şi după câţiva paşi s-a întors, m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am nevoie de ajutor. I-am făcut semn că nu, dar nu a fost convinsă, m-a întrebat dacă am fost victima unei agresiuni; se referea evident la violenţa domestică. Am încercat să-i zâmbesc, i-am explicat că vin de la stomatolog; m-a ajutat şi mirosul inconfundabil şi m-a crezut.

Acum, amintindu-mi acea întâmplare, mă întreb: pe Cenuşăresele mele din tramvai, oare le întreabă cineva vreodată, dacă au fost victima unei agresiuni?

În data de 8 Martie s-a promulgat legea împotriva violentei domestice. Sunt curioasă, privirile câtor dintre colegele mele de drum se vor schimba în urma acestei legi…