încerc să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu vie, dacă m-au înghiţit sau nu, ochii tăi ca două porţi de infern
mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut, mi-e dor de răsuflarea ta; îmi doresc atât de mult să o mai simt mângâindu-mi obrajii; dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni pierdute
te-am găsit într-o dimineaţă. dormeai. aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr; păreai atât de copil. m-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodată.
ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. am realizat că miroseai a frunze şi a primăvară; te iubeam.
te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.
te invidiez. ţi-ai încolăcit visele de frânghiile fluide ale ploii şi-acum îţi bălăngăni fericit picioarele. frânghiile, sunt totuşi frânghii şi mai devreme sau mai târziu ţi se vor strânge în jurul gâtului şi vei muri ştrangulat de propriile-ţi vise. te invidiez. alergi pe câmpuri dureros de verzi, ca şi cum de asta ţi-ar depinde existenţa. cu cât alergi mai mult, cu atât iarba va creşte mai mare, îţi va încolăci gleznele, genunchii, şi în cele din urmă, vei muri sufocat de propriile-ţi gânduri. şi tot aşa mereu, mereu, la nesfârşit. poate ar fi mai bine să nu ai vise. aşa ai putea iubi fără teamă şi iarba, şi ploaia.
eu îţi dau un nor, tu îmi dai un sărut. eu îţi dau un soare, tu îmi dai o privire. eu îţi dau ploaia, tu îmi dai o atingere. eu îţi dau Universul; tu îmi întorci spatele şi pleci.
sărutul tău otrăvit a transformat cumva tăcerea în singurătate. acum, cuvintele năuce ricoşează din zidurile tăcerii în ochii stupizi şi indiferenţi ai spectatorilor alienării mele. şi plec. cu spatele frânt, cu ochii plecaţi, caut locul judecăţii la care ştiu că oricum nu voi fi primită.
şi pentru că răspunsurile pe care ei le caută nu se află în mine, mi te pun în cale să-mi fii otravă şi pedeapsă, să-mi îndrepţi paşii spre abisul care-mi va fi leagăn. vei sta pe margine să priveşti zâmbitor cum mă strivesc de întuneric.
e seară târziu şi ochiul lunii nu vrea să se-nchidă. aştept să uite zorii să apară. plâng uscat, fără lacrimi; mă doare că tu nu-mi bănui niciodată furtunile, mă doare că mi-e frică. te privesc cum stai de partea cealaltă a focului şi te uiţi în gol, printre flăcari. am început să te caut, să alerg după gândurile tale, să încerc să te-nţeleg. te căutam disperată pe sub frunzele şi stelele moarte deşi simţeam că nu te găsesc, că tu nu eşti acolo.
în momentul în care a răsărit soarele, iar eu am început să mor, mi-am dat seama că de fapt, căutam nişte urme, urme pe care tu le lăsasei într-un alt suflet, dintr-un alt secol, bântuit de alte furtuni, care m-au spulberat şi pe mine.
zilele vor trece şi tu nu vei afla cât de mult te-am iubit. ce spui? n-aî ce face cu dragostea mea? cred că nici eu, de aceea o irosesc pentru tine. ce spui? sunt nebună? poate, dar nu îţi vei da seama câtă nevoie aveai de mine, decât atunci când va fi prea târziu, vei realiza că nimeni nu te poate iubi mai mult decât atunci când…ce spui? nu-ţi pasă? nici mie, dar te blestem să mă cauţi spulberat de vânt şi să mă găseşti abia cu o clipă înainte de moarte. a mea? a iubirii? uitasem! nu ai ce face cu dragostea mea, sunt nebună, nu-ţi pasă. nici mie…
''te blestem să mă cauţi şi să mă găseşti abia cu o clipă înainte de moarte'' – wow, imi suna cunoscuta chestia asta …
Ai scris splendid. Ca de obicei…
Pline de nostalgie aceste randuri, dar inspira multa energie si imbie la iubire.
Iubirea nu moare, Fata Frumoasa Cu Un Ochi Pe Jumatate Inchis!
a+