Nu mai zisesem de multă vreme vorbe moralizatoare, din ciclul prinde hoţu’ scoate-i ochii şi m-am gândit să remediez situaţia, aşa că astăzi am să scriu despre Zei.
Toţi am citit Legendele Olimpului, sau cel puţin aşa sper, dar nu despre Zeii ăia vreau eu să scriu acum.
Vreau să scriu despre Zeii personali, ai fiecăruia dintre noi, mai ales despre Zeii mei. Nu ştiu de ce, ȋn momentul ȋn care am ȋnceput să tastez mi-a venit ȋn minte numele uneia dintre cărţile pe care nu am reuşit ȋn veci să o citesc, şi să dea naiba, am ȋnceput-o fără succes de vreo cinci ori. Îi zice „Despre Eroi şi Morminte”, numai că, ȋn capul meu s-a transformat, după legi necunoscute, ȋn „Despre Zei şi Morminte”.
Probabil că nu ȋntâmplător s-a creat melanjul ăsta, pentru că, invariabil, Zeii mei personali au ajuns, mai devreme sau mai târziu, oale şi ulcele.
“Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici să nu te ȋnchini lui” (Ieş. 20, 4-5). Pe naiba! Am făcut prostia asta de când mă ştiu, ȋncepând cu tata, şi se pare că nu m-am dezvăţat nici până acum la bătrâneţe.
Ridic oamenii pe piedestal, ȋi poleiesc, le aduc ofrande şi mă aştept ca ei să reacţioneze conform statutului atribuit. Nu mai e nevoie să spun că asta nu s-a ȋntâmplat niciodată, nu?
Cu cel mai mare zgomot mi-au picat de pe piedestalul construit de mine din greu, fix ȋn cap, Zeii autodeclaraţi ai umanităţii contemporane. Păi na, un morman de rahat nu poate sta drept. Corect? Păi şi atunci, cam cât de prostuţă să fi fost eu să ȋmi ȋnchipui că pe un piedestal poate sta drept, dacă nici picioare n-are, cu atât mai puţin coloană vertebrală?
Poate nu sunt tocmai coerentă pentru cititor, că scriu ȋntr-un acces fenomenal de nervi, de furie pe care nu reuşesc să o sting de luni bune.
The immortals, Zeii atotstăpânitori şi cunoscători, my own, personal Pantheon, sunt mai de rahat, parcă decât toate legendele pe care le-am auzit de-a lungul timpului. Zeii sunt cruzi, nemiloşi, beţivi, spurcaţi la gură, desfrânaţi, mincinoşi şi fără onoare, şi fac concurenţă aprigă cu ai mei, numa’ că ai mei i-au luat. De departe.
Poate ȋntr-o zi o să scriu o carte cu legendele fiecăruia ȋn parte şi atunci, vorba aia: „pre mulţi am să popesc şi eu”. Nu degeaba ȋmi zicea cineva zilele trecute: „Băi, cu tine nici nu ştiu dacă să-mi fie sau nu frică. Un cuvânt ȋţi pică rău dintr-o dată şi vorba aia cu if a writer falls in love with you, you’ll never die, se transformă ȋn coşmar. Cine ştie pe unde mă mai trezesc dracu’ citat”.
Şi uite aşa, scriu eu acum despre Zei şi morminte. I-am ȋnjurat de fiecare dată cum m-am priceput mai bine, ȋn loc de jelanii şi ode, le-am urat câte un „numa gura-i de tine, futu-te” şi i-am lăsat să moară.
De fapt mi i-am smuls din piept. Zeii mei, ca ȋntr-un episod din Black Mirror ȋmi intră ȋn capilare şi ȋmi conduc lumea de acolo. Îi smulg de fiecare dată cu bucăţi din mine şi ȋi ȋngrop. Măcar aşa, ştiu că nu vor avea linişte.
Măcar atât.
Zeilor mei, mereu le-a plăcut să fie Zei doar cu vorba, sau cu fapta doar atâta vreme cât nu erau nevoiţi să-şi suflece mânecile sau să pună curu’ la treabă (la propriu, nu la figurat). Zeilor mei le plac vorbele mari şi goale, le plac alţi Zei şi ȋnalturile. Zeii mei predau onoarea, bărbăţia şi poezia, doar până când le e lor bine. Noi ăştia, mulţimile de credincioşi le suntem datori cu veneraţie, cu adulaţie şi ascultare, mai ales la nesfârşitul yo-yo sufletesc pe care ȋl practică.
They’re big&shiny, my Gods.
Zeii mei predică, dar nu pun ȋn faptă. Îşi ȋntorc feţele de la noi după bunul plac, dar pretind recunoştinţă.
Sunt cuceritori. Mari cuceritori de oameni, de limite, de femei, de poezii şi de spaţii noi. Nu ştiu ce să facă, ȋn schimb, cu toate astea după ce le au. Le scuipă lung printre dinţi, plictisiţi de glorie.
Zeii mei mor ȋngropaţi de vii, rând pe rând şi cred că de acum o să vreau să scriu mai mult despre oameni şi mai puţin despre Zei şi morminte.