Dintr-un moment în altul aştepţi să se sfârşească vara, dar o regăseşti mereu, stingheră, într-o frunză arămie, renăscută, reflectată într-o coloană antică, surâzând într-un bob de strugure.
Fredonezi mereu în gând: „Summer’s almost gone, summer’s almost gone / Almost gone, yeah, almost gone / Where will we be when the summer’s gone?”.
Nu vom fi nicăieri, vom fi tot în noi, mereu acolo, oricât de mult am vrea să scăpăm, orice se va întâmpla, anotimpul următor ne va regăsi tot în noi înşine.
După fiecare toamnă, mă simt mereu obosită, secătuită, de ca şi cum tot cenuşiul s-a mutat în mine.
Credeţi că mai rezistăm până la primăvară? Acum când lacrimi înflorite-n crizanteme plâng în grădini, când pădurile amintesc prin frunze de muguri, şi ţipetele păsărilor sunt tot ce-a mai rămas din cântece, te poţi gândi la altceva decât la primăvară?
Niciodată nu m-a deprimat toamna, nu m-a înfrigurat şi nu mi-a zbârcit sufletul. Nu am cum să mă gândesc la lucruri triste înconjurată de o asemenea exploxie de bucurie, de culoare, de arome şi mirosuri.
Toate copilăriile se leagă de gutui, de crizantemele pe care i le duceam „lu’ tovarăşa”, miros acru de fum de la frunzele arse prin grădini, must, ceaţă de dimineaţă, prietenii revăzuţi după vacanţă, explozie de neimaginat, de orice şi…nimic. Este poate un pic melancolie, dar nostalgia de toamnă, nu ar trebui să existe. După goliciunea şi superficialitatea verii, toamna nu poate veni decât ca o gură de oxigen.
În toată ploaia măruntă şi rece de acum câteva zile nu ghiceai decât singurătatea turnului în care a fost închisă prinţesa; nu a mai rămas decât cenuşiul îngheţat al pietrelor, al dalelor pustii de pe aleile unde nu se mai plimbă nimeni. Parcă s-a curăţat totul de vulgaritate, de culori ţipătoare, de gândurile seci, topite în aerul fierbinte.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a îmbătrânit tăcerea. Atât! Pe mine m-a lăsat neschimbată; numai tăcerea mea s-a mutat undeva mai în adâncul sufletului, s-a zbârcit şi s-a ascuns mai bine în spatele zâmbetelor.
Ultima toamnă care a trecut peste mine mi-a răpit nemurirea. Mă simt atât de vulnerabilă, după ce vârtejul de frunze a răpit anii care pentru mine nu treceau niciodată. Copilăria mea îngheţată sub primul val de brumă, m-a durut. Nu am mai găsit niciodată puterea să o păstrez lângă mine, să o aduc în casă şi a murit îngheţată pe patul de frunze al ultimei toamne.
Fără prea multe cuvinte, doar din culori şi din stare de bine, doar din zâmbete şi amintiri frumoase, din mult soare strâns în suflet, din miros de gutuie şi dovleac portocaliu, din struguri şi cântece pierdute în zare, încă o toamnă se cuibăreşte molcom lângă noi.
