Un dor.
Atât mai rămâne după ce trec toate. Un dor atârnat neglijent ȋntr-un colţ de suflet ca o haina uitată la uscat pe o sârmă ȋn soare.
Un dor ca o durere sau ca un gol ȋn stomac.
Mereu mă gândesc, de câte ori decolează avionul ȋn care mă aflu, că așa pot descrie cel mai bine dorul: golul care mi se ridica încetișor din stomac și imposibilitatea de a-l umple cu ceva, indiferent ce ai face atunci.
Am fost învățată să nu spun că mi-e dor, să-mi fie rușine, am fost ȋnvăţată că e un semn de slăbiciune și eu, ascultătoare, ca un copil cuminte ce-am fost întotdeauna am ascultat. Nu spun.
Uneori mi-e dor de oameni care sunt lângă mine și nu le spun ca să nu mă creadă și mai ciudată decât sunt. Îi strâng mai tare de mână, dacă mă lasă, poate îmi ghicesc dorul. Simt ȋn momentul ăla că nu îmi ajung nici ei nici eu și avionul care își ia zborul cu sufletul meu îmi lasă un gol mai adânc în stomac. Mi-e dor. Mi-e dor și atât.
Mi-e dor de tata și mi-e dor de mine, mi-e dor de bucuria pe care mi-o aduceau cărțile care acum nu-mi mai ajung, mi-e dor de vișinul din spatele casei.
Mi-e dor să îmi ajungă toate din jurul meu și mie ȋmi ajung din ce în ce mai puține. Mi-e dor de cuvinte, de cum să le spun și să nu-mi fie teamă de ce-ar putea crede oricine, mi-e dor de doi ochi deschiși și mâini care mă ascultă egal, mi-e dor de râs ȋn toiul nopții.
Nu știu de ce naiba m-am apucat acum să scriu despre toate lucrurile astea. Ȋmi țiuie ȋn urechi tăcerile deși vorbesc mult și de cele mai multe ori prost, mă ajung din urmă lucrurile pe care nu mai știu să le spun pentru că mă sufocă dorul sau teama sau timiditatea sau măștile. Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă să pășesc ȋn ȋntuneric, mi-e dor de o mulţime de lucruri.
Avionul decolează mereu cu mine și am renunţat la locul de la geam. Mi-e mai bine lângă culoar. Parcă pot să ȋnchid ochii și să simt mai bine dorul de acolo.
Se alină doruri citind despre dor. Foarte sensibil textul, mângâie, să ştii.
🙂 multumesc tare mult. mangaie un suflet, pentru ca zgarie alt suflet…