Săptămâna asta împlinim un an. Nu mă gândeam să scriu ceva aniversar, dar parcă ar merge ceva legat de subiect.
Ştiu că este la modă să ai un blog. Toată lumea are păreri legate de orice şi fiecare ţine să şi le exprime cumva, aşa că profităm cu toţii de găselniţa modernă a blogului, metodă comodă, pe care toţi o folosim pe post de răspândac.
Am ales ziua de marţi, pentru că este o zi complet nebăgată în seamă, stătea acolo tristă şi anostă, dar am hotărât că este, totuşi, o zi care merită atenţie: miercuri, este fix la mijlocul săptămânii, capătă un statut special, pentru că dincolo de ea ne gândim la week-end, joia este la fel de antipatizată ca şi lunea, una pentru că începe, cealaltă pentru că nu se mai termină odată, vinerea este plină de freamăt şi de planuri, iar sâmbăta şi duminica se bucură din start de aere de vedete, pline până la refuz.
Am ales ziua de marţi, mai mult din întâmplare şi s-a dovedit a fi o zi excelentă, pentru că toate postările mele de marţea s-au legat de întâmplări, de evenimente potrivite minunat de soartă.
M-am străduit să scriu în fiecare marţi câte ceva. Până acum am reuşit şi pentru mine s-a dovedit a fi un exerciţiu excepţional de constanţă şi disciplină, amănunte care, între noi fie vorba, nu mă caracterizează.
Nu voi face acum o listă de mulţumiri, ca la Oscar, pentru că de fiecare dată, atunci când a fost cazul am mulţumit pentru susţinere, pentru încurajare, observaţii, critici, corecturi (gramaticale, de exprimare, chiar şi asupra subiectului uneori).
După un an, lumea văzută de după un blog, nu pare altfel decât o ştiam, dar parcă e un pic mai bună. Probabil că, scriindu-vă despre oameni, întâmplări şi lucruri dragi mie, mă simt mai aproape de fiecare dintre cei care au citit. Am început acest blog din motive strict personale, egoist, ca o supapă de eliberare pentru gândurile care nu aveau cum să iasă la iveală. Mai apoi, a început să mă fascineze graficul de monitorizare al vizualizărilor, apropiaţii mei fiind terorizaţi de întrebarea, mai în glumă, dar mai ales în serios „întreabă-mă câte vizualizări am!”.
Titlul nu a fost ales întâmplător. Scriitura mea nu are pretenţii mari, nu se vrea a fi operă de artă. Sunt doar cuvinte, simple cuvinte despre fapte reale. Rar, ficţiune. Am încercat să vă povestesc în cuvinte simple şi adevărate întâmplări adevărate, poveşti despre oameni adevăraţi.
Când am început să scriu nu m-am gândit ce fel de cititori voi avea. Scriam pentru mine, şi mai departe de atât, puteam să sper doar la prietenii mei, însă s-a dovedit funcţională legea atracţiei: blogul meu a atras exact cititorii pe care mi i-am dorit.
Anul care a trecut m-a îmbogăţit considerabil. Despre bogăţie spirituală vorbesc, pentru că au fost destui şi cei care m-au întrebat dacă am câştigat ceva de pe urma blogului. Nu am câştigat niciun ban, dar mă consider norocoasă şi sunt fericită cu decizia pe care am luat-o.
Acum, nu pot decât să fiu bucuroasă că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi şi că de un an suntem mai aproape.
Vă mulţumesc frumos tuturor celor care aţi venit să îmi vizitaţi „casa” şi sufletul.
Astept articolele tale multi ani de aici inainte, sa scrii cuvinte simple, sa asterni sentimente pe hartie si sa scoti la suprafata bucatele din noi, demult uitate.
a+