Cum ar fi ca într-o dimineaţă, aşa nici prea însorită, nici prea întunecată, după ce deschizi ochii şi te uiţi cinci minute cum dansează praful în raza aia de lumină care se strecoară de fiecare dată printre draperii şi desenează aceleaşi modele ciudate pe parchet, cum ar fi, ziceam, să te ridici din pat, să mergi la baie cu ochii pe jumătate închişi, să te speli pe dinţi şi apoi să mergi împleticindu-te către bucătărie. Poate ai ieşit aseară, poate nu; dai cu piciorul în hol unui pantof descălţat anapoda în toiul nopţii, te gândeşti ce naiba aveai ieri în plan să faci azi, de parcă ar mai conta, îţi fierbi cafeaua, pe care oricum o dai în foc; de-acum nici nu mai are gust dacă o faci altfel, îţi iei cana şi mergi să te prăbuşeşti pe canapeaua din living. Poate mai adormi, poate măcar mai moţăi un pic.
Cum ar fi să deschizi ochii în timp ce eşti cufundat în canapeaua aia moale ca uitarea, să-i mijeşti de fapt, nu să-i deschizi de tot şi să vezi în faţa ta, aliniate frumos, lângă biblioteca aia de pe care nu ai mai şters praful de luni bune, toate scaunele din casă. Sunt aliniate şi pe ele stau comode, în linişte deplină, cu ochii aţintiţi către tine, fricile.
Îţi dai seama că s-au aşezat pe scaune, ordonat, în funcţie de rang, vechime şi importanţă: fricile cele mai vechi, alea care sunt acolo de când te ştii, apoi fricile pe care le-ai dospit ani în şir, fricile adânci, către care nici tu nu te uiţi prea bine de obicei, d’aia acum clipeşti mărunt din gene, nici nu le ştiai cum arată şi spre sfârşit de tot, unele în picioare că n-au mai avut loc pe scaune, fricile noi, tinere, stând sfioase, înghesuite unele în altele într-o masă compactă şi amorfă, o frică mai mare, adică, măi hâdă şi ciudată, deşi îmbrăcată cu ţoale moderne.
Dai să te ridici, dar noaptea trecută şi cafeaua care e încă în cană îţi spun la ureche că ar fi un efort prea mare.
Deschizi ochii ca lumea, măcar atât, şi te întrebi în gând ce poftesc oare doamnele frici, de s-au strâns toate pentru o aşa demonstraţie de forţă. Prima din şir, de bună seamă cea cu mai multă autoritate, deschide gura, într-o conversaţie mută, fără glas, ca atunci când ţipi în vis, uscat, pe silent, până te trezeşti cu gâtul uscat, durându-te de atâta strigăt care se încăpăţânează să nu capete forma niciunui sunet.
Te uiţi nedumerit cum turuie fără ca tu să auzi nimic, încerci să-i citeşti pe buze, dar nu merge nici asta. Încă ai ochii lipiţi. În faţa privirii tale goale, tace. Începe să vorbească următoarea, la fel, nu ai nicio reacţie. Tace şi ea, vorbeşte următoarea şi tot aşa.
Mai mult de juma de oră te uiţi, fără să înţelegi nimic, la toate fricile care vorbesc fără întrerupere. Îţi aminteşti de cafeaua care ţi se răceşte în palme şi începi să bei încet, pe îndelete, câte o gură. Ochii încep să ţi se limpezească, dar de auzit, nu auzi în continuare nimic.
Fricile turuie mai departe. Ajung să ia cuvântul junioarele. Vorbesc toate odată, de parcă nu s-ar înţelege între ele care să fie prima.
Deja e târziu. Soarele bate cu putere prin ferestrele cam stropite şi pe al doilea raft al bibliotecii, în spatele fricilor bătrâne, vezi urme de degete desenate în praful gros. Ce carte ai scos de acolo şi mai ales când? Te ridici, ocoleşti cu grijă şirul de scaune şi vezi că-ţi lipseşte Siddhartha. Unde naibă oi fi pus-o? Locul gol din şirul de cărţi te deranjează mai tare decât capetele întoarse către tine, de data asta cu gurile încleştate.
Mergi plictisit către uşa de la intrare; o deschizi şi le faci semn cu capul, să se care. Frica cea mai bătrână se ridică prima şi te priveşte insistent, întrebătoare. Zâmbeşti strâmb din colţul gurii, pleci capul şi-i spui uitându-te în pământ: „E timpul să ne despărţim, old friends. Azi nu-mi mai e frică. Am dat deja cafeaua în foc, am început deja să uit pe unde îmi pun cărţile. Nu mai aveţi niciun rost”.
Închizi uşa în urma lor şi dai să te afunzi din nou în uitarea canapelei. Pe podea, au rămas urme adânci, ca şi când pe scaune au stat nişte oameni foarte graşi şi scaunele s-au afundat în moliciunea unui covor. Ştii că nu or să mai treacă niciodată, indiferent cât le-ai curăţa, da’ până la urmă, ce mai contează? Bine că au plecat. Aerul devenise greu. Te sufocai.
Găseşti tu cu ce să acoperi locul. Poate o să pui covorul ăla, de-i era frică maică-tii că nu o să-l foloseşti niciodată.
Wow!