FEREASTRA

Dincolo de geamul ăla se întâmpla lumea, dincolo era Ţara Minunilor şi de cele mai multe ori, ei îi era frică.

Stătea cu nasul lipit de fereastră, se uita afară şi pe suflarea caldă, lipită de geam desena stângaci flori. Giurgiuveaua albă a geamului, vopsită şi chituită în fiecare toamnă, să nu bage crivăţul zăpadă în casă, mirosea mereu frumos, a lemn umed şi curat.

La început, în faţa geamului era vişinul, cel care dirija anotimpurile, în care în fiecare vară se suia să se joace, să fugă de răutăţile copiilor de pe stradă. Stătea acolo ore în şir, până o strigau la masă. Era turnul ei, pe care nu îl cucerea nimeni. Uneori ar fi vrut, dar a înţeles repede că nu interesează pe nimeni. Se închidea ermetic printre umbrele verzi şi visa.

O lăsau acolo, bucuroşi că în arşiţa verii nu “umple strada”, o ştiau la umbră, cuminte în curte. Iarna, vişinul se ascundea sub zăpadă şi nu avea cum să ajungă să se suie în el, visa mereu la vara ce urma sa vină; stătea în spatele ferestrei desenate cu flori de gheaţă, prin care intra în casă o lumină lăptoasă.

Când nu a mai fost vişinul bătrân, orizontul s-a închis brusc, nu se mai vedea până dincolo de colţul străzii. Au tăiat pomul şi au ridicat în locul lui un garaj urât, din placaj, l-au vopsit cu grund vişiniu. Fereastra rămăsese la locul ei, doar desenele de pe geam s-au schimbat, în timp a învăţat să deseneze pescăruşi.

La un moment dat a încetat să mai stea cu nasul lipit de sticlă, ocolea cu grijă, de la distanţă fereastra care nu mai dădea spre nicăieri, ieşea pe scări, în faţa casei. De acolo vedea cum plouă, uneori stătea să vadă cum viscolul învârtejeşte zăpada în poarta cu balamaua stricată, de acolo a descoperit mirosul străzii, tei cu aromă de şuberek cald, de acolo se vedea măcar până la Mazis Alai în curte.

Privea acum fereastra de pe partea cealaltă a casei şi îşi amintea că mai demult îi era frică, dar că ştia să deseneze pescăruşi zburând pe sticlă.

Îşi amintea că nu i-a cucerit nimeni turnul, i l-au dărămat într-o bună zi cu toporul. A plâns pe ascuns în gangul din spatele casei, să nu o vadă nimeni pentru că toţi erau bucuroşi; doar ea nu înţelegea de ce şi nu îi explicau. A ieşit de acolo cu ochii închişi să nu vadă locul gol care o durea ca o rană. A trebuit să îi deschidă, până la urmă, ca să vadă frunzele căzute pe jos, deşertul rămas în urmă.

Îşi amintea tot, stătea pe scări, camuflată în umbra unui colţ. O lăsau şi acolo în pace. Nu era chiar ca în turn, dar măcar tăceau toţi. Fereastra o privea pieziş, oglindind în asfinţit placajul urât al garajului.

Şi au mai trecut iar nişte ani. Le-a spus că vrea să plece, că o strânge oraşul ca într-o menghină, că nu mai poate respira.

Au privit-o fără să înţeleagă şi au lăsat-o să se ducă. Inainte să iasă din casă cu maică-sa, cărând greu bagajele spre gară şi-a mai lipit încă o dată nasul de geam şi a desenat stângaci ca întotdeauna un pescăruş.

Când a venit prima dată acasă a văzut că îi puseseră gratii ferestrei care dădea spre nicăieri. Prea târziu; ea deja plecase.