Deci, îmi bag picioarele în iubirea pe care mi-ai sădit-o în suflet, daca mormanul ăsta de rahat poate fi numit iubire.
Te-am lăsat baltă de zeci de ori, te-am gonit din suflet, din mintea mea şi tot de atâtea ori am revenit la tine. Nu înţeleg de ce. Nu mă înţeleg, nu pricep ce dracu’ găsesc la tine, ce văd, nu îi înţeleg pe toţi ceilalţi care te ridică în slăvi, pe toţi cei care te laudă.
Eşti urât, eşti hidos pe alocuri şi totuşi, nu pot renunţa la tine. Nu te înţeleg, nu ştiu, de cele mai multe ori, ce vrei să spui, dar te iubesc; în felul meu. Te iubesc aşa colţuros cum eşti, colţuros ca şi mine, la fel ca şi mine, cu muchii şi aşchii pe care nu le-a netezit nimeni; te iubesc cu iubirea mea de şmirghel.
Iau o gură de apă şi o gură de aer, să curăţ gustul sălciu pe care mi l-ai lăsat pe papilele gustative şi închid ochii. Te blestem câteodata. Spun că nu o să mai revin, ca să pot să îmi revin. Mă scutur de tine şi mă gândesc în altă parte. O vreme. Mi te-ai înfipt în suflet, dracu’ ştie cum, şi fug; fug cu tine înfipt în mine şi doar mă mint că este altfel. O vreme. Apoi mă întorc, conştient, cu ochii larg deschişi şi-mi spun că mai încerc o dată. De data asta, ultima dată. Să mai încerc; poate de data asta îmi iese. Nu-mi iese. Te blestem din nou în gând, mă întorc la iubirile mele comode, scap iarăşi de tine, mă vindec o vreme şi apoi iar mă cauţi. Recidiva îmi dă în cap.
Ne-am cunoscut acum un an şi ceva. Ţi-am consumat latura comercială, partea aia a ta feţuita, aia, ştii tu, aia pe care ai ştiut cum să mi-o arunci în faţa ca pe un jet de spermă fierbinte. Atât ai vrut să îmi dai: ceea ce dai uşor oricui. Apoi, m-ai lăsat să ma chinui, să te implor, să mă umilesc, să mă tăvălesc, implorându-te să-ţi dai dracu’ jos păturile din cap, să te văd, să te netezeşti pentru că mă ustură coatele şi genunchii, pentru că m-am săturat să mă doară şi pentru că m-am săturat de tine. Eram învăţată altfel; ştiam că trebuia să fie altfel. Trebuia să fie pe dracu’. Până la urmă va fi care pe care. Mă enervezi! Mă enervezi îngrozitor, pentru că te banuiesc, cred că ştiu ce ascunzi, cred că eşti la fel de fugar şi defect ca şi mine; mă enervezi că nu mă laşi să mă apropii. Ţi-aş sfâşia carnea şi apoi te-aş săruta cu patima aia pe care ştiu că o am în vene şi pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la suprafaţă. Mă blochezi şi îmi pierd curajul. Îmi vine să te scuip şi apoi să mă întorc să te mângâi.
Ţi-ai pus în cap încă de la început să-mi încerci răbdarea şi nervii, să-mi testezi limitele. Îmi venea să muşc din tine. Încă îmi mai vine. Te adulmec, te gust şi nu vreau decât să îmi înfig dinţii în umărul tău, să te sfâşii, să te mestec şi apoi să te scuip printre dinţi. Îmi dai pumni în stomac, îmi faci nervii ghem chiar şi numai la simplul gând că te voi atinge iar. Tremur şi nu ştiu dacă de nervi, de dor, de ciudă, de ură, de iubire.
Îmi place să cred că într-o zi o să te dovedesc. De tot. Nu ca acum, doar de-o părere. Mi-am pus în minte să nu îmi mai pici greu la stomac, să învăţ să te citesc, să te descifrez, să te mestec şi apoi să îţi întorc spatele, la fel cum am făcut cu atât de mulţi alţi imposibili, nedigerabili, antipatici, colţuroşi şi aţoşi. Nu ai ce să faci în privinţa asta, pentru că, după cum ştii şi tu, să te ferească sfântu’ de greutatea felului în care urăsc să te iubesc. Ştii şi nu ai nicio scăpare. Până la urmă, futaiul ăsta jalnic o să fie iubire, până când unul dintre noi o să întoarcă spatele celuilalt.
Atât am avut să-ţi spun; indiferent cât de ciudat ar fi. Ţi-am spus, pentru că trebuia să ştii, să afli cumva. Poate că nu o să afli niciodată altfel decât aşa, dar amestecul de sentimente care mă chinuie zilele astea, a prins într-un final formă. I hate the way I love both you and Roth.
