Toţi oamenii mari au fost copii, dar puţini dintre ei şi-o mai amintesc. Nu o spun eu, o spune Micul Prinţ, cel mai înţelept om mare dintre toţi oamenii mici.
Pe când suntem mici, ne dorim să fim mari, independenţi, să nu ne mai spună nimeni ce să facem, să nu ne mai aleagă mama hainele, să nu ne mai facă tata programul, să nu ne mai stabilească bunica porţiile de mâncare, să nu mai avem teme de făcut. Problema este că atunci când suntem copii, niciun argument logic pe care ni l-ar putea da cineva nu ne poate convinge că suntem doar nişte mici fraieri, nişte mici blegi, care habar nu au la ce se înhamă până la urmă vrând nevrând. E adevărat că de anumite lucruri nu ai cum să scapi, dar monstrul care ne stă implacabil în faţă nu este nicicum descris de expresia „las’ că o să vezi tu când o să fii mare.” Nici măcar în ultimul ceas, oamenii mari nu sunt în stare sa fie întregi, să rostească un adevăr de la cap la coadă, aşa cum se cuvine să o faci în faţa unui copil.
O să văd ce? M-a pregătit cineva pentru momentul de acum, spre exemplu, când stau înfofolită în pături, mă uit pe geam cum ninge viscolit şi mă gândesc cu groază cum o să ajung mâine la muncă. Când eram mică, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că eu, copilul de atunci mă voi transforma în omul mare de acum. Constat, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că am uitat cum eram.
Bucuria noastră de atunci, era atât de sinceră încât mă cutremur acum, cu picioarele bocnă de frig, lângă calorifer.
Îmi amintesc ierni, când cărarea pe care o făcea tata de la uşa casei până la magazia cu lemne de foc, era mai mult un tunel. În iernile alea, oricât mi s-ar fi explicat, nu înţelegeam îngrijorarea alor mei că nu ne ajung lemnele, grija că viscolul bagă zăpadă în pod sau că ei nu au cum să ajungă la muncă. Noi aveam alte probleme, spre exemplu cum organizăm săniile în bob. Îmi amintesc că ăia mai mari inspectau fiecare sanie, şi primeau doar săniile cu tălpicele lucioase, aşa că ne apucam de treabă cu mult timp înainte.
Ne dădeam pe Kemal Agi Amet. Porneam de sus de tot, şi când era zăpada bătătorită bine ajungeam până aproape de Şcoala 1. Traversam în viteză o stradă destul de circulată, ne răsturnam în zăpadă, ţipam şi urlam ca nişte mici barbari ce eram, dar nu-mi aduc aminte ca vreunu dintre noi să fi păţit vreodată ceva. Nu dădeau maşinile peste noi, nimeni nu şi-a rupt vreodată ceva deşi uneori eram cocoţaţi şi câte patru pe o sanie, nu ne cocoloşeau părinţii. Habar nu am unde şi cum ne suflam mucii. Ţin minte că seara, când intram în casă fularul meu roşu avea pojghiţă de gheaţă la nas, că îmi puneam picioarele pe soba încinsă ca să le dezmorţesc, că aveam zăpadă pe sub toate straturile de haine. Dormeam fantastic de bine, ruptă de oboseală şi de ger, şi abia aşteptam ziua următoare.
Iernile noastre nu miroseau a portocale şi a scorţişoară, că nu ştiam noi atunci ce-s alea. Le vedeam atât de rar că nici nu mai contau; miroseau a plăcintă de bostan, a carne prăjită de porc, a mere coapte şi cartofi prăjiţi cu murături.
Într-un an a venit şi Moşu’. Cred că a fost unul dintre cele mai penibile momente pe care le-am trăit. Am fost paralizată de groază şi de nemaipomenitul întâlnirii; în timp ce vedeam clar că e ceva în neregulă cu Moşul, cu masca aia ţeapănă de pe faţă şi cu vocea piţigăiată de femeie. Moşul meu a bătut la geam; ai mei lăsaseră lumina aprinsă afară, treabă care mi-a dat de gândit mai puţin decât era cazul. După ce a intrat în casă, ştiam că ştiu vocea aia de undeva, îmi era cunoscută, dar era imposibil să-l întrebi pe Moş: „nu te supăra, tu eşti cumva Zebi, colega lu’ mama de la pediatrie?” Ferească sfântul. Cum să faci aşa ceva? Şi nici măcar nu mi-a adus cine ştie ce cadouri. Un Moş care se respectă trebuia să fi ştiut ce-mi doream eu, nu să aducă fix chestiile la care strâmbasem din nas cu o săptămână înainte prin magazine de mână cu mama.
Nu mai contează acum…acum când sunt om mare, când îmi este frică de mor să fiu om mare, când am nevoie ca de aer să mă ia cineva de mână să mă treacă strada, să-mi pună mâncarea deja încălzită în farfurie, când îmi dau seama că nu m-am mai dat cu sania de cel puţin douăzeci de ani, când tata nu mai e aici să-mi facă programul sau ghetele cu cremă. Dacă nu ştiaţi, îi dădeam tatei cinci lei pentru fiecare pereche de ghete cremuită. De unde aveam bani? Mă plătea mama să îi calc rufele.
Eu imi aduc aminte ca am spart stopurile unei masini pe la scoala 1 dandu-ma cu sania de langa Liceeni,cozile de la alimentara pentru portocale(sa se dea cate un kil sa ajunga la toti!),porcii taiati in spatele blocului si mirosul de carne prajita,aranjatul globurilor si a betelii,fulare inghetate,manusi la fel,batai cu zapada,cozile de la Scufita Rosie cand aduceau jucarii chinezesti , tom si jerry la tv dupa revolutie sau mirosul sobei pe motorina pe vremea lui Nea Nicu . Am avut copilarie frumoasa nu digitala ca acum 🙂
daaa….portocale in spate la Amet :), carne in hala din centru, bradul facut in camera aia bune, unde nu faceam focul decat la sarbatori, si bataile cu zapada…ai dreptate, copilaria noastra nu era nici tehno, nici digitala, dar ce frumos a fost…
De-abia asteptam zapada, iar saniusul de pe Kemal Agi Amet era de vis! Amintiri dragi!