Îl chema Mircea, ca şi pe tata, şi era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem în toţi cei şaisprezece ani ai mei.
Să dea naiba dacă mai ţin minte ce mă fascinase atât de tare la el, dar tind să cred că ochii ăia uluitor de albaştri cum eu nu mai văzusem vreodată, şi poate faptul că era foarte înalt; avea puţin peste doi metri.
Ca în toate poveştile adolescenţei, când l-am văzut prima dată nu mi-a plăcut de nicio culoare. Mi se părea arogant, nesimţit, şi cred că şi un pic necioplit. După ce mi-a trecut sentimentul ăsta, am plâns după el ani buni.
Nu prea mai înţeleg acum de ce, pentru că, nu cred că ne-am văzut decât de vreo trei ori tot timpul ăsta. Acum, evident, nu mai contează…poveştile de aur ale copilăriei…dar cred că am ratat vreo două-trei „partide bune” din pricina asta. Seară de seară adormeam în minte cu silueta lui cu plete blonde – dap, atunci era epoca de aur a părului lung şi rebel.
Nu prea mai înţeleg acum de ce, pentru că, nu cred că ne-am văzut decât de vreo trei ori tot timpul ăsta. Acum, evident, nu mai contează…poveştile de aur ale copilăriei…dar cred că am ratat vreo două-trei „partide bune” din pricina asta. Seară de seară adormeam în minte cu silueta lui cu plete blonde – dap, atunci era epoca de aur a părului lung şi rebel.
Ţin minte că l-am cunoscut într-un miez de vară, la Mamaia, cumva în anturajul vară-mii. Şi acum zâmbesc nostalgic când mă gândesc cum mi s-au înmuiat genunchii când m-a sărutat prima dată; am fost copleşită de enormitatea momentului, şi mi se părea ceva uriaş.
Acum, parcă nici nu-mi vine să cred că am fost cândva un copil atât de bleg, dar preţuiesc aşa cum se cuvine timpurile de naivitate şi inocenţă, pe care niciodată nu le voi mai trăi.
Toate capitolele astea din viaţa unui om, pe care într-un fel sau altul sunt sigură că le-am trăit toţi, nu-mi par ridicole acum când atât de mulţi ani au trecut peste ele. Sunt o epocă luminoasă, aurie; golden-age-ul meu personal.
Nu-mi pot împiedica un zâmbet chiar şi acum când scriu, şi încerc să îmi amintesc toate lucrurile pe care le aveam în minte. Pentru prima dată mi-e ciudă că maldărele mele de caiete nu sunt cu mine la Bucureşti, ci încuiate în siguranţă la mama acasă. Mai am la îndemână doar câtevă din miile de cuvinte pe care i le scriam serile, când visam cu ochii deschişi şi nu mă puteam gândi la nimic altceva.
Cred că cel mai tare dintre toate rândurile pe care i le-am scris seri la rând, îmi plac cele de mai jos, peste care dând acum întâmplător, mi-au amintit de el şi m-au făcut să scriu în seara asta despre un capitol aproape uitat al adolescenţei mele:
„Mă-ngrop în dimineaţă ca-n uitare şi încep să înot prin faldurile de lumină albastră. Înot cu disperare ca şi cum de asta ar depinde soarta sufletului meu. E un albastru infinit şi în imensitate, nu am găsit niciun punct de reper. Până acum, zi şi noapte, Steaua mea Polară era zâmbetul tău, care însă, a plecat să guverneze alte emisfere.
Aş vrea să-ti sărut chipul împodobit acum de Crucea Sudului, să mă scald în apele tale australe, albastre şi călduţe, să alerg prin părul tău binecuvântat de soare, dar în jurul meu nu este decât uitarea albastră. Tu, ai plecat cu constelaţiile agăţate de degete şi ai aruncat pe alte ceruri steaua mea norocoasă. M-ai lăsat să mă chinui încercând să mă eliberez de funiile albastre, şi tu râzi, râzi când vezi că albastrul îmi răneşte ochii şi braţele…
Mă iei în palmă şi mă dezmierzi, ca pe urmă să mă înghită ochiul tău larg deschis spre albastru.”
M-ai facut sa ma uit la pozele de atunci.
Stii ca de multe ori am vrut sa te intreb de ce nu publici (intr-o carte, sau, mai bine zis, in zeci de carti) minunatele tale caiete? De care, iti mai spun inca o data, mi-e atat de dor. Ar fi minunat ca lumea sa se bucure de gandurile tale, de ideile tale, de sentimentele tale, asa cum ma bucuram eu, odata, in acea perioada inocenta a vietilor noastre. Stii ca, desi timpul a trecut peste noi, ma simt inca de o naivitate similara cu prostia? Cred totusi, ca undeva, in sufletul nostru mai traieste copila/adolescenta de atunci. Am senzatia ca si tu simti acelasi lucru.
Mi-ai amintit de majorat…:)