Aş vrea să vă povestesc, dar nu ştiu ce.
M-am tot gândit zilele astea dacă vreau să vorbesc despre tot ceea ce a fost, sau vreau să trec peste, dacă vreau să vă povestesc despre orice altceva, pentru că am ajuns la suprasaturaţie.
Mă întreba cineva astăzi: „Pe scurt, zi-mi şi mie că nu mă pricep şi nu prea înţeleg, practic ce ţi-au făcut?”. Pe scurt, mi-au făcut o bilă de metal în cap. Asta e varianta pe foarte scurt. Varianta mai lungă, va rămâne rezervată pentru cei care au fost acolo şi au văzut, pentru cei care au fost aici şi au văzut.
Vă voi povesti despre încă una dintre lecţiile acestei perioade, pe care încă mă strădui să o asimilez, la care încă lucrez. Acceptarea.
A trebuit să ajung acolo să aflu fapte medicale pe care nu a fost nimeni în stare să mi le spună timp de patru ani aici. O fi neştiinţă, o fi iresponsabilitate, o fi nepăsare, o fi lipsă de profesionalism, o fi câte puţin din toate, nu-mi dau seama. Cert este că a trebuit să ajung acolo şi să înghit în sec aflând şi trebuind să accept pe termen scurt, foarte scurt lucruri importante despre mine.
Legat de faptul că am capul mai varză decât ştiam, şi decât îmi plăcea să cred, a trebuit să învăţ să accept că decizia pe care a luat-o echipa de medici a fost cea mai bună pentru mine.
A trebuit să accept frustrarea. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce ok, că gata, se va sfârşi totul. În loc de asta, m-am întors cu gândul că totul e doar pe jumătate gata, că probabil există o logică, pe care eu nu o pot înţelege, că aşa cum zice titlul uneia dintre cărţile mele preferate, există o „Ordine Naturală a Lucrurilor”. Mă voi întoarce acolo, şi îmi dau seamă cu durere că dacă aş fi luat decizia să rămân aici pentru intervenţie, mi-ar fi fost fatal.
A trebuit să accept că spre deosebire de societatea în care trăiesc, şi unde de fiecare dată când am ajuns în salonul unui spital (din păcate prea des), există o societate unde nu sunt tratată ca o bubă socială. Pentru prima dată nu am mai avut sentimentul că parazitez o societate şi că ar trebui să fiu extirpată. Îmi pare rău că trebuie să spun o astfel de cruzime, dar aşa am simţit. A trebuit să accept acum atitudinea acelor oameni care s-au comportat cu mine cu căldură, cu înţelegere, discreţie şi bun simţ.
Nu o să vă povestesc despre condiţiile din acel spital de stat, unde am primit tot ceea ce aveam nevoie, dar vă voi aminti despre atitudinea incredibilă pe care au avut-o pentru confortul meu psihic şi fizic. A fost o încercare grea pentru mine, dar şi ei m-au ajutat să fie totul mai simplu. Îmi pare rău că trebuie să spun că aici după o simplă examinare angiografică nu am fost om o lună şi că acolo, după o intervenţie, tehnic similară, practic infinit mai grea mi-am revenit mai repede decât după o extracţie de măsea. Eram pregătită pentru tot ce îmi puteam imagina mai rău. Asta a făcut să fiu prea ocupată pentru a mă pregăti să fie totul simplu şi uşor. Am fost luată prin surprindere. Parcă mi-era ruşine să spun că nu mă doare nimic, când toată lumea se aştepta să fie fix pe dos. Eram pregătită pentru discriminare şi pentru o atitudine dispreţuitoare. Nu am avut parte nici de asta. Toată lumea s-a purtat corect. E un alt nume pentru civilizat.
Nu a fost totul simplu şi lin, am fost isterică, am fost stresată, a fost greu, mi-au trecut prin minte lucruri de neînchipuit în alte condiţii, am avut probleme cu transferul bancar, mi-a trecut prin cap să-mi bag picioarele în ei de bani şi să fug din spital, m-am gândit de nenumărate ori că nu se poate sfârşi aşa, că trebuie, că nu se poate să nu fie altfel, a trebuit să învăţ atunci, acolo, să accept, cât de bine am putut eu, aşa cum m-am priceput să accept toate stările ciudate. Habar nu am dacă am reuşit. Am sentimentul că nu, de asta spuneam că mai am de lucrat la asta.
Până una alta sunt Cea-Mai-Frumoasă-Fată-cu-un-Ochi-pe-Jumătate-Închis-şi-o-Bilă-de-Metal-în-Cap.
>:D<
Draga mea Andreea, ma bucur din suflet ca ai trecut de aceasta parte. Nu te mai gandi ca mai urmeaza si altele. Traieste viata – cine naiba zicea 'carpe diem' ? Clipa, momentul, ziua, luna, parte din viata. Ramai la fel. Poate le vei trai SI mai din plin acum.
Imi spunea cineva acum vreo 7 ani, cand totul avea culoarea roz pt mine – 'bucura-te la maxim de ceea ce ai ACUM, maine naiba stie daca mai ai ceva sau daca mai existi' – n-am inteles nimic initial, mi se parea o gandire atat de 'neagra', ce mama naibii, eu aveam tot, eram cea mai wonder-mama/sotie/medic bla-bla …
Acum niste ani m-am dat cu capul de zid.
Si am realizat ca tipa avea dreptate – trebuie sa ma bucur de fiecare clipa, chiar daca boala mea de baza ma tine la pat de doua zile, chiar daca … si daca …
Te imbratisez, te pup si … putere multa. Si zambet. Si iti doresc sa ai NUMAI oameni ADEVARATI in jurul tau.
Draga Andreea,m-a impresionat povestea ta.Am trecut prin stari similare in aproape aceleasi conditii.Mi s-a spus foarte senin ca ceea ce am eu se cheama cancer la tiroida si trebuie sa ma operez.La cabinet nu eram venita singura ,ci cu sotul si cu fetita mea de manuta.Am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare.Oare de cat timp am avut la dispozitie sa proceses,sa accept si sa ma obisnuiesc cu idea? Mi-a fost foarte greu,dar in timp fulger am realizat ca nimic nu e mai pretios decat persoanele de langa mine pe care le iubesc si ma iubesc.Pentru ele trebuie sa fiu acolo si sa ma gandesc ca o sa fiu bine.Ca o sa fiu bine nu numai in timpul operatiei,sau imediat dupa, ci ca o sa fiu bine , la fel ca inainte, pana la adanci batraneti.Mi-am spus mereu ca nimic nu e intamplator si ca la un moment dat voi intelege de ce mi s-a intamplat tocmai mie,tocmai atunci.
Da-ti timp sa procesezi toata situatia asta grea prin care treci,dar totodata da-ti timp sa te bucuri de persoanele care-ti sunt alaturi si care te iubesc,sa te bucuri de viata.
Cat despre nestiinta,iresponsabilitate,nepasare,lipsa de professionalism….tot din aceeasi experienta iti spun ca nu e un pic din toate, ci e cat se poate de mult din toate!!!In Romania in august mi s-a spus de catre ditamai "professor-doctor"-ul la institutul Parhon, ca nu am nimic(in urma biopsiei)si sa repet analiza in 6 luni,iar aici,in Canada, in octombrie aveam cancer.
Asa ca te sfatuiesc sa vezi partea "fericita" daca pot sa-i zic, a cazului tau, desi am realizat ca esti constienta de uriasa diferenta in a fi tratata ca si pacient "in alta lume".Ai incredere in tine si in cei care sunt alaturi de tine.Totul o sa fie bine!
Claudia