Am scris ȋntr-un caiet ce mi s-a cerut atunci când am ȋnceput „Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi mă uitam ȋn seara asta peste toate cele; mă gândeam cui să ȋi scriu acum. Mi-au picat ochii peste ceea ce mi-a cerut Mihaela: Ce faci când nu mai poţi? Cum faci să mai poţi?
E greu… greu al dracu’ de povestit şi explicat cum faci când eşti la fundul sacului. De cele mai multe ori nici tu nu ştii cum ȋţi iese să te mai trezeşti ȋncă o dată. De cele mai multe ori, nu-mi rămânea de făcut decât un lucru, ca ȋn bancurile alea stupide şi insipide: inspiră-expiră-inspiră-expiră şi vezi ce se mai ȋntâmplă după aia.
Am avut multe momente de genul ăsta ȋn care tot ceea ce-mi spuneam era „Hai, mai respiră ȋncă o dată, hai că poţi. Vedem după aia ce şi cum. O scoatem noi la capăt cumva. Nu se poate să fi fost toate degeaba. Mai respiră! Încă o dată!”
Cel mai tare mă ȋnspăimânta că aici era o respiraţie şi dincolo de ea nu mai era, pur şi simplu, nimic. Poate a fost bună şi frica asta la ceva şi m-a făcut să mai expir ȋncă o dată. Habar nu am, de fapt.
Scriam la un moment dat că niciodată nu ai de unde să ştii dacă urmează respiraţia următoare sau viaţa următoare. Momentul ȋn care am ales să scriu despre toate astea este extrem de subiectiv şi uşor sensibil pentru mine, sub influenţa amintirilor. Povestesc imediat şi cum vine asta.
Fix acum niște ani, stăteam ȋn toiul nopţii ȋn fund, ȋn mijlocul unui pat de spital din Lyon. Cel mai apropiat suflet era Manolo, ȋn partea cealaltă de oraş (ea ştie dacă şi cum dormea; mi-o fi povestit atunci, dar nu mai ţin minte). Stăteam ȋn fund, după cum spuneam şi mă gândeam, vorbeam singură şi mă certam:
“Pe bune coaie? Pe bune? Cum mama dracului ai ajuns aici băi Iancu? Ce faci tu aici? Cum? Tu ȋnţelegi ce o să ţi se ȋntâmple mâine? Şi dacă iese naşpa? Pe bune coaie? Pe bune? Cum o să o mai iei de la capăt şi după asta? Băi, ai făcut-o lată din nou! Cât mai poţi aşa? Până când?”
Şi tot aşa, am ţinut-o ore ȋn şir până când, la un moment dat, am adormit, fără vreun răspuns. Când mi-au pus masca pe faţă mă gândeam că atunci trebuie să inspir, să expir, ca să nu mă doară. După aia văd eu ce fac… dacă mă mai trezesc vreodată, ȋmi găsesc eu, poate, vreun capăt, de care să mă iau la scuturat.
Atunci am găsit. Alte dăţi… mai greu.
Îi povesteam zilele trecute unei tinere, că eu sunt genul ăla de om foarte prost care ȋnvaţă totul foarte ȋncet, greu şi extrem de dureros. Am ȋnvăţat ȋn ani, că atunci când nu ȋţi mai place job-ul pleci, indiferent ce şi cum. Când nu am mai putut, când cu greu am ȋnţeles că nu era nimic pentru mine acolo, abia atunci, am plecat din relaţii ( de orice fel ar fi fost ele), de obicei cu sufletul bucăţi, dar am plecat până la urmă.
Toate cele, ȋn viaţa mea, le-am făcut când nu am mai putut altfel. Din pură prostie, bag seamă, nu le-am făcut niciodată ȋnainte.
Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori de-a lungul timpului a fost ce faci să mai poţi atunci când nu mai poţi ȋn viaţa ta, nu ȋn job-uri, relaţii şi situaţii. Atunci când nu te mai ajută nici să te gândeşti la respiraţia următoare, nici să-ţi fie ruşine de cei pe care ȋi laşi să cureţe ȋn urma ta rahatul pe care l-ai făcut.
Despre asta şi alţi demoni, ȋntr-o postare viitoare. Până atunci, inspir-expir-inspir-expir-ins…
