Dacă ar veni într-o zi peştişorul de aur la mine şi mi-ar spune că îmi poate îndeplini trei dorinţe, sau dacă printr-o minune m-aş întâlni cu Duhul Lămpii, l-aş ruga să îmi instaleze un buton secret, undeva în spatele lobului urechii stângi, mascat de o aluniţă (ce vreţi, vanităţi de fată). Unica funcţie a acelui buton ar fi: install update and restart.
Doamne cât de bine mi-ar prinde, câtă nevoie aş avea de un astfel de buton. Aş fi în stare să promit şi că nu voi abuza de el.
I-am simţit acut nevoia de câteva ori de-a lungul timpului. M-ar fi scutit de atât de multă muncă, de atâta energie irosită, timp pierdut şi fel şi fel de stratageme. Am răzbit până la urmă, de fiecare dată, dar cu ce preţ.
De fiecare dată, când trebuie să te reinventezi, te pierzi mai întâi pe tine. Eşti pe muchie, acea linie subţire care desparte totul de nimic. De fiecare dată am avut senzaţia, că pentru o fracţiune de secundă am căzut de partea cealaltă; acum sunt sigură că a fost nevoie de asta pentru a putea zbura. Sună absurd un pic dacă spun: avânt în jos, dar cam asta este ideea. Sunt sigură, că aţi înţeles. E ca un fel de bătaie pe care o fac atleţii înainte de a sări peste ştachetă. Fără acel avânt, nu ai cum să treci de partea cealaltă. E ciudat că în lipsa unor reguli stabilite de alţii, ne instalăm singuri ştacheta cu duşmănie şi sadism, sus; prea sus. Cu toţii ne dorim aripi, dar uităm că o săritură e câteodată mai importantă decât orice zbor, duce mai departe.
E greu să spoieşti sufletul cu var ca să îi dai o faţă nouă şi să şi poţi crede asta. Varul crapă şi cade, ruinele se ghicesc mereu. Uneori, facem asta în grabă, e de faţadă, sau fugim de suferinţă. E nevoie să dărâmi, ca să poţi reconstrui apoi bucată cu bucată totul. Doare al naibii, dar funcţionează. Îţi intră în funcţiune toate sistemele, toate cunoştinţele, toate forţele, toate cunoştinţele şi intuiţiile de strateg; trebuie să recucereşti bucată cu bucată, zi cu zi, fiecare bucăţică de suflet, de creier, de tine. Îţi creezi o urzeală de puncte de sprijin, pe care să poţi reconstrui.
De fiecare dată am avut nevoie de repere şi de fiecare dată le-am găsit în oamenii din jur. M-am folosit de ei fără milă, m-am agăţat, au fost momente când am renunţat să gândesc, am ales să îgnor tot ceea ce îmi trecea prin minte (nu zâmbiţi, e de bine), când am ales să îi ascult pe ei, să fac ce zic ei. Acel „va fi bine” mi s-a înfipt adânc în creier şi a reuşit cumva să înlocuiască disperarea mea. Nu mă puteau minţi, nu? Erau prietenii mei. A fost una dintre cele mai inteligente renunţări la gândire de care am putut da dovadă vreodată. Există vorba aia celebră: „daţi-mi un punct fix şi voi putea răsturna Universul”. Trebuie să admit că sunt unul dintre puţinii oameni norocoşi care au avut aşa ceva la dispoziţie.
În locul permanentei reinventări, în locul tuturor desfăşurărilor de forţe, te rog peştişorule, nu uita: „install update and restart”; e atât de mare nevoie de treaba asta. Mi-ar fi fost mai uşor câteodată…e drept că ar fi fost atât de puţine lucrurile pe care le-aş fi învăţat de-a lungul timpului, dar ar fi durut mai puţin şi aş fi obosit mai puţin…
