Ni se spune că ceilalţi ar trebui să ne fie măsură şi oglindă. Fals. Complet fals. Puţini sunt cei care au inima precum cristalul şi îţi returnează o imagine limpede a ceea ce eşti. Din păcate, pe aceştia, puţini, îi marginalizăm adesea, alegând să ascultăm vocea mulţimii. Auzim mereu stupizenia atât de răspândită, cum că dacă doi îţi zic că eşti beat, mergi să te culci. Nu e chiar aşa. De multe ori, ei sunt mai beţi decât tine, lumea lor clătinată o face pe a ta să se vadă prin ape tulburi. Nu mergi să te culci când doi îţi zic că eşti beat, deşi tu ştii sigur că nu ai băut nimic. Cel mai deştept e să le întorci spatele şi să îi laşi să se sprijine unul pe celălalt. Extinzând parabola, oamenii care nu sunt capabili să se ţină ei înşişi pe picioare, nu au cum să te ţină pe tine drept. Simple legi ale fizicii.
Dacă îţi zice unu că eşti deştept, adesea te gândeşti că îţi spune aşa din prietenie (falsă sau nu), că îţi zice „doar aşa” şi nu-l crezi. Nu are cum să fie adevărat. Alegi să-i crezi pe ăia mulţi, ceilalţi, care mânaţi de meschinărie, îţi dau de înţeles contrariul. Unii ţi-o şi spun în faţă. Exemple găsesc fără număr, extinse pe o arie de cel mult cinci prieteni.
Într-o perioadă în care auzeam din jurul meu la tot pasul că am probleme de comunicare, de limpezime a exprimării ideilor, de socializare şi empatie interpersonală, am primit un mesaj, care pentru mine a fost propteaua de care aveam atunci nevoie: „mi-e dor de tine şi am un sentiment ciudat. Mă simţeam un om mai puternic şi eram mai în siguranţă cât am stat cu tine; mă simţeam mult mai sigură pe mine şi eşti omul cu care reuşesc să comunic cel mai uşor: din trei cuvinte înţelegeai ce vreau să spun…na că am spus-o dintr-o răsuflare…”. După ce am citit acest mesaj, s-au limpezit multe în jurul meu. Am ajuns la concluzia, că poate transmit eu un mesaj greşit, nu că sunt complet „greşită” aşa cum credeam până atunci. Pe cine să crezi? Pe cei mulţi, sau pe acel unu, care „dintr-o suflare”, îţi spune fix ceea ce îţi trebuie în acea clipă ca să îţi restabileasca ordinea în Univers?
Sunt unii oameni care în mod complet eronat, pun între ei şi restul lumii, o distanţă fundamental greşit mai mare decât este cazul, vorba cuiva: „Ce vrei dom’le? Ne tăvălim printre vip-uri” şi de aici, Dumnezeu cu mila; cum să se rupă de miraj şi să îşi amintească de ceilalţi, care le sunt, la propriu, cu multe clase peste? Dacă ai sta să îi asculţi, dacă te-ai uita la ei, ţi-ai săpa singur groapa şi dus ai fi. Din fericire, tot ce trebuie să faci e să ai răbdare şi să îi priveşti atunci când vine clipa aceea, când îşi dau seama că ei nu sunt atât de sus, că tu nu eşti atât de jos, când îşi înghit umilinţa în sec…da’ nu mai au ce să facă.
Mă gândesc acum cum îşi începea Paler cartea „Autoportret într-o Oglindă Spartă”. Spunea că după o vreme, memoria nu îţi mai reflectă decât frânturi din ceea ce a fost. Nu mai are puterea de a îţi reaminti adevărul întreg. Aşa sunt şi oamenii. Puţini sunt cei pe care privindu-i în ochi îţi dau înapoi adevărata măsură a propriei tale persoane.
Jocul de oglinzi, mii şi mii de oglinzi, care se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru este înnebunitor. E greu să nu te rătăceşti, e greu să îţi iei reperul corect, cel care rămâne mereu al originalului.
Din păcate, sau din fericire, oamenii din jurul nostru au defectele lor. Greşeala noastră este fie atunci când în noianul de rău, binele nu mai face diferenţa, fie când în binele de până atunci, un rău, face o diferenţă prea mare. Învingător va ieşi întotdeauna străinul din oglinda către care te apleci mai mult.
Eu m-am decis să mă „folosesc” de defectele lor, ca să mă pot ghida corect prin labirintul de oglinzi pe care îl simt în faţă.
