Apar uneori, în viaţa ta oameni pe care nu ştii de unde să îi iei, pe care nu ştii unde şi cum să îi plasezi corect în context. Apar de nicăieri, reapar când te aştepţi mai puţin, îţi zăpăcesc liniştea şi sistemul, te fac să îţi îngheţe sângele în vene la patruzeci de grade. Te întrebi care este rolul lor în viaţa ta, te întrebi ce trebuie să înţelegi, cauţi ani întregi un răspuns care nu vine.
Se dă la o parte un colţ de cortină şi arunci o privire, cât o răsuflare, dincolo de viaţa ta obişnuită; o impresie, ca un vis pe care ţi-l mai aminteşti doar vag dimineaţa, poartă către o altă lume, o lume pe care doar o bănui, deşi cumva ştii sigur că e acolo; de care ţi-e sete, deşi nu ai gustat-o niciodată. Te gândeşti la poveştile cu Zburători pe care le ştiai din copilărie. Rămâne în urmă doar greutatea care te apasă, care te împiedică să respiri, care te face să-ţi pleci privirea şi să zâmbeşti tâmp, din colţul gurii.
Ai impresia că în clipa următoare se poate răsturna o lume, că ordinea cunoscută a lucrurilor se poate schimba; asta, doar dacă ţi-ai putea stăpâni respiraţia, dacă nu ţi-ai mai simţi genunchii lichefiaţi, dacă nu ţi-ar mai mărşălui prin urechi o armată de furnici.
Te gândeşti să spui ceva, dar ce? Nimic nu depăşeşte clişeul, nimic nu poate trece dincolo. Nici mediul nu e bun. Niciodată nu poţi scăpa de toată lumea aceea care se uită curioasă, care încearcă să înţeleagă descărcările electrice care apar brusc. Ce să spui? Cum să spui? Cum să treci dincolo de banalităţi politicoase?
Nu te sprijini decât pe imaginaţia ta, nu faci decât să tragi concluzii din nimic, aproape. Priveşti pe furiş, pe furate, culegi zâmbetele moi, sclipirile din păr, privirile grele de sub pleoapele plecate şi încerci să construieşti castele.
De fiecare dată e la fel. Cuvintele multe pe care le imaginezi, mor pe drumul lung dintre două revederi.
Absolut totul e nou şi străin, şi nu te regăseşti. Te simţi ca un actor care, din greşeală, a nimerit în decorul unei piese pentru care nu a învăţat rolul. Ştiai alt scenariu şi acum eşti prins pe picior greşit, indiferent cât de mult te-ai pregătit, e inutil. Îţi e greu să te adaptezi, îţi e greu să găseşti cuvintele potrivite. Te zbaţi de ani de zile, în timp ce cuvintele, în jurul tău se fac fărâme.
Stai în intersecţii uriaşe, măturate de vânt şi te gândeşti că ar putea apărea în următorul moment pe trotuarul din faţă. Ţi-e teamă că dacă va apărea nu se va uita nicio clipă la tine, nu te va recunoaşte, dar nu este niciodată acolo. Şi dacă ar apărea ce? Mereu te chinuie gândul. Dacă ar apărea ce? Ce ai şti să faci atunci?
Uneori, te uiţi în vitrine şi îţi imaginezi că trece pe lângă tine; întorci capul cu teamă, brusc, fără să fie niciodată acolo. Aştepţi să apară de nicăieri, să ai pe cine să iei în braţe şi mergi mai departe, niciodată nu se întâmplă nimic, niciodată decorul nu se schimbă.
Îti e greu să te gândeşti că aţi putea fi vreodată mai străini de atât. Zboară de fiecare dată de lângă tine, precum un fluture multicolor, fără a îţi lăsa vreodată şansa de a ajunge din urmă.
Aş vrea să te sărut măcar o dată, dar nu am cum. Eşti de fiecare dată prea departe. Nu rămâne în urma ta decât tăcerea. De fiecare dată, totul se sfârşeşte la fel…tăceri grele, priviri încărcate de cuvintele nerostite.