MARTI

Deci…stau, scriu, şterg, scriu din nou, ma învârt în cerc ca o nebună şi foaia rămâne albă în urma mea. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta, si de fiecare dată mă încearcă teama, de fiecare dată mă gândesc dacă gata, dacă a secat rezervorul şi eu nu am fost pe fază, dacă s-a terminat. Ca şi cum poţi să ştii când e gata.
De multe ori am scris porcării, fără cap şi fără coadă, de multe ori am preferat să nu scriu nimic. În ultima vreme mi s-a întâmplat destul de des să nu pot pune pe foaie niciun gând coerent şi mereu m-am gândit că nu m-am străduit de ajuns, că nu m-am luat la trântă suficient cu foaia din faţă. Cică, spun unii mai deştepţi şi mai experimentaţi, dacă nu te găseşte inspiraţia, pleci tu să o cauţi pe ea.
Mă gândeam azi, ce naiba făceam când eram mică şi nu îmi dădea nimic prin cap? Râdeam, sufeream aiurea din dragoste sau aşa, de nemurirea sufletului. Habar nu am, cert este că simţeam, îmi imaginam lucruri până ajungeau să mă doară, să mă facă să mă chircesc.
Când eram acasă scriam cu pisica lângă mine. Am avut un motan la un moment dat, care stătea lângă mine pe masă şi-şi punea laba pe capacul stiloului, scria în acelaşi timp cu mine. M-am tot întrebat dacă o fi învăţat şi el să scrie, în felul ăla. Nu mi-a zis niciodată. Se uita la mine a toate ştiutor şi plictisit de moarte, cu o faţă d’ aia de uite-o şi pe fraiera asta ce se mai dă de ceasul morţii.
Inspiraţia nu venea de la pisic, venea din liniştea din jur, din timpul pe care îl aveam la dispoziţie ca să visez, pe care îl aveam la dispoziţie să îmi imaginez cum simt lucruri.
Acum nu mi le mai imaginez, le-am trăit, le simt, numai că gândurile nu mai vor să ia cuminţi forma cuvintelor, nu mai vor să curgă ordonate.
De fiecare dată mă refugiez printre foile albe ale caietelor mele. Dinozauri din alte vremuri, scrisul meu atât de urât, cerneala mereu neagră, siloul vişiniu pe care îl am de când mă ştiu, serile goale, cum este şi asta, când mai ascult muzică la întâmplare, mai citesc câteva rânduri dintr-o carte, mă mai gândesc la “el”, care “el” s-o nimeri în zonă în momentele alea, închid ochii şi tac. Oare cum era atunci când nu ştiam nimic, doar îmi imaginam că ştiu, că ştiu cum este. Mă ascund printre caiete şi povestesc lucrurile care dor, pentru ca mai apoi, dimineaţa să mai înalţ zidul cu o cărămidă, să mai astup cu grijă o spărtură.

Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni şi peşteri.
Te-am găsit într-o dimineaţă.
Dormeai.
Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil.
M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodata.
Ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. Am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. Am realizat ca miroseai a frunze şi a primăvară, şi te iubeam.
Te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.

Aşa scriam când eram mică, mult mai mică şi doar îmi imaginam că simt…dar, dacă totuşi, era motanul cel care scria?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email
Twitter