De câte ori simțea că nu mai poate, pleca să-l caute pe Dumnezeu.
În ultima vreme, Dumnezeu se arăta la aprozarul de peste drum, printre lădițele cu legume și fructe colorate și strălucitoare, cum erau fructele din plastic de pe fructiera bunică-si din camera aia bună.
Dumnezeu apărea acolo, de o vreme. Pâna la un moment dat, îl găsea peste tot pe stradă; avea fețele copiilor sau ale florilor multicolore din scuarurile de pe mijlocul străzii. Alteori venea spre ea ca o rază reflectată de fereastră închisă brusc, a bătrânei de la doi. Lumina aia o orbea, apoi ȋi usca lacrimile. De fapt, nu i le usca propriu zis, o făcea să se concentreze la altceva și ȋi trecea de plâns. Tot un fel de mâna lui Dumnezeu era și asta.
Mai nou, după cum spuneam, Dumnezeu venea să o întâlnească la aprozar. Când simțea că nu mai poate, că are nevoie de mângâiere și soluții, își amintea că “a uitat” să cumpere te miri ce și pleca de acasă.
Drumul până acolo era suficient de lung sau scurt, cât să-și pună ȋn ordine lista de dorințe, sau gândurile, sau amăreala, sau scandalul pe care voia să i-l facă.
Şi Dumnezeu a apărut de fiecare dată printre lădițe sau rafturi. Lua o pungă de celofan și începea să pună ȋn ea o lămâie „Doamne, ajută-mă să trec și peste asta!”, mai punea o lămâie, „Doamne, dă-mi o idee!”. Trecea la lădița cu ceapă „Doamne, cum să fac acum?”, apoi la morcovi „Doamne, dă-mi încă un strop de putere!”, cartofi „Doamne, fă să treacă durerea!”, mere „Doamne, oare eu chiar nu am nimic de dat nimănui, de nu-mi scoți pe nimeni ȋn drum?” și tot așa pâna își umplea coșul, apoi rucsacul cu legume și fructe. Dumnezeu o asculta de fiecare dată cu răbdare și parcă auzea un foșnet, de ca parcă își nota pe o hârtie, tot ceea ce ȋi spunea.
Cam asta era relația ei cu Dumnezeu de când se știa. Nu i se păruse niciodată un păcat, așa cum ȋi spunea bunică-sa. Fiecare relație are specificul ei și ea nu-l găsise niciodată ȋn mirosul de tămâie, lângă lumânări sau alte nimicuri standard.
Dumnezeul ei era ȋn lumină și culori, era ȋn legumele pe care abia aștepta să ajungă acasă, să le facă mâncare. În momentul ȋn care se apuca să le curețe de coajă, apoi să le toace mărunt, cu furie, să le pună ȋn mâncare, ȋl știa pe Dumnezeu purtându-i de grijă. De câte ori ȋi spunea maică-sa să nu facă cutare sau cutare lucru, că „o bate Dumnezeu”, ȋi spunea: „Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească”. Îi închidea telefonul la jumătatea întrebării „Ce-i aia BDSM” și își vedea de ale ei.
Uneori, ca ȋn momentele când toca legumele alea, era convinsă că Dumnezeu, se ocupă și cu mărunțișuri. Era Dumnezeul ei, așa că se ocupa cu ce avea ea chef să se ocupe.
E greu să vorbești cu Dumnezeu ȋn aprozar. A încercat și ȋn piață, doar că acolo e și mai incomod. Tarabagii nu au răbdare cu dialogurile tale imaginare, nu au răbdare sa îl lase pe Dumnezeu să te mângâie pe frunte. Uneori o mai bușea și plânsul, iar legile economiei nu arată pic de empatie pentru sufletele pierdute. Oamenii o zoreau să facă loc altui client și decât să nu fie sigură că întrebarea ei a fost formulată corect, a preferat să-și cumpere ce-i trebuie de la aprozar.
Dumnezeu are răbdare, ascultă, te lasă să pui ȋn liniște legumele ȋn pungi de celofan, să te răzgândești, dacă vrei, să mai pui și altceva ȋn sac, dacă nu ești sigur că-ţi ajunge.
Până acum, cu atât de multe legume cumpărate, nu a reușit decât să gătească rețete noi de mâncare. Dumnezeu așteaptă ȋn continuare tăcut printre lădițele frumos aliniate să i se pună întrebările corecte, altele decât pana acum, iar pe unele, ea încă nu a găsit forța și ȋnţelepciunea să le rostească.
Poate data viitoare o să-l întrebe, de politețe, el ce-ar vrea să mănânce.
Chiar, oare lui Dumnezeu ȋi plac pennele?
