Stăteam într-o zi într-un supermagazin, şi mă învârteam fără rost încercând să cumpăr ceva de mâncare. Să ne înţelegem: prin ceva de mâncare căutam ceva gustos, sănătos, aspectuos şi gata preparat. Ultimul lucru de care mai aveam chef era să mă duc acasă, să mai stau încă cel puţin două ore în picioare în bucătărie, ca abia apoi să poată fi mâncat într-o oarecare formă.
Nu îmi venea să cred că nimic, dar absolut nimic nu întrunea condiţiile minime.
Înainte să plec de acasă pusesem întrebarea clasică: „Ce iau de mâncare?”. Răspunsul, ca de obicei: „Vezi tu ce te inspiră, ceva bun, da’ bun să fie, şi ia şi ceva să avem pentru dimineaţă”. Iau, nimic de zis, dar ce?
Am sfârşit prin a umple coşul de tot felu’ de mizerii, dar asta e altă poveste deja.
Cu prima ocazie când am fost acasă am întrebat-o pe mama: „Mă mamă, io când eram mică ce mâncam dimineaţa?”.
A făcut o pauză lungă, şi-a tras ochelarii de pe nas, a dat să zică ceva şi s-a oprit. După alte câteva momente a zis: „Nu ştiu, nu mai ţin minte”. „Mă mamă, dă-o naibii de treabă, io nu-mi mai aduc aminte, că eram prea mică, da’ te rog io frumos fă un efort de memorie. Ce mâncam eu dimineaţa, în anii ’80, înainte să plec la grădiniţă şi pe urmă la şcoală?”.
Se vedea cum biata femeie face eforturi disperate să-şi amintească. Până la urmă zice: „roşii cu brânză”. „Bine mă, asta mâncam vara, când era sezon, că altfel, nu găseai codiţă de roşie pe nicăieri”. „…Păi iarna mâncai de-ale porcului”. „Bine femeie! iarna şi vara, şi în rest? Că nu mâncam doar două anotimpuri pe an, mai mâncam şi toamna şi primăvara”.
Stă mama, se chinuie, se frământă şi începe: „mâncai brânză cu smântână, ouă fierte, pâine prăjită cu unt făcut de bunică-ta şi gem, biscuiţi, mai făceam câteodată rost de câte o cutie de pate de ficat, sau parizer, da’ asta mai rar. Beai ceai şi lapte cu cacao, da erau şi dimineţi când nu vroiai nimic. În rest, nu-ţi lipseau niciodată merele”.
Mama s-a ridicat şi şi-a văzut de treaba ei, iar eu am rămas năucă să mă gândesc cum a fost posibil ca generaţii întregi de copii să crească (destul de frumos, aş spune), fără sute de sortimente de lapte, iaurturi, iaurţele cu fructe sau fără, de băut, mâncat şi aruncat pe pereţi, fără cereale cu sau fără surprize, gusturi, forme arome şi culori, fără brânzici, care mai de care mai sofisticate, fără cărnuri vidate, mezeluri speciale pentru copii, fără fiţe şi mofturi.
Nu pot să cred că mama şi atât de multe alte mame, nu se fâţâia ore în şir printre rafturi împingând la cărucioare pline ochi, cu un plod urlător atârnat de ea. Parcă mi se pare imposibil că ne-am făcut mari fără piureuri din fructe exotice blenduite cu grijă, că banane vedeam numa’ de sărbători, dezvelite pe furiş din ziare, date jos cu zgârcenie de pe şifonieru’ din camera aia bună, neîncălzită.
Mă uitam la mama ca la o făptură de pe altă planetă şi am întrebat-o: „Şi atât? Numa’ atât mâncam io dimineaţa? Nimic altceva?”. Parcă aşteptam să mai zică ceva, trebuia să mai urmeze ceva. Nu se putea să fie doar atât. Nu aveam cum să cresc măncând ani în şir aceleaşi cinci chestii numa’ că schimbate între ele. Părea imposibil. Se opreşte mama din treabă, se uită la mine: „Păi ce mamă, pe vremea aia era altceva?!? Nu găseai altceva de mâncare, şi tu tot ai fost norocoasă că erau alde bunică-ta la sat, altfel ai fi mâncat şi tu ca toţi ceilalţi copii margarină cu pâine”.
Deci… se poate …se poate şi aşa… şi mi-au apărut brusc în minte toţi mucoşii urlători din magazine, şi toate mamele care le pun în coş tot ce-şi aleg de pe rafturi cu mânuţe dolofane de viitori obezi cardiaci.