Prima dată când am văzut tipi d’ăia cu „free hugs” a fost în 2007, în Piazza del Duomo din Florenţa. M-am uitat la ei, ca la nişte animale exotice. Nu înţelegeam cum funcţionează toată şandramaua, care e faza, ce vor ei de fapt, plus că nu prea prezentau încredere – erau doi inşi masivi, îmbrăcaţi army, plini de tatuaje şi piercinguri.
Tipul cu care eram atunci, m-a îndemnat să mă duc la unu’ dintre ei şi să-l iau în braţe, pur şi simplu. Mi-a luat mult până m-am urnit, dar până la urmă mi-am făcut curaj şi m-am dus. Pe măsură ce mă apropiam de el, pe faţa omului înflorea un zâmbet cum rar mi-a fost dat să văd, şi-a desfăcut braţele şi m-a aşteptat. L-am luat în braţe şi nu-mi mai amintesc decât că mi-a scăpat un suspin de sinceră uşurare şi bucurie faţă de această apropiere umană, atât de neobişnuită, atât de ciudată.
Privind în urmă, acum pot spune că, cu câteva excepţii, a fost cea mai sinceră îmbrăţişare de care am avut parte toată viaţa mea. Nu exagerez. Păstrez, evident, rezerva acelor excepţii amintite.
Oamenii te îmbrăţisează, ca să-ţi poată băga un cuţit în spate mai cu pricepere şi cu probabilitatea mai mică de a da greş; te îmbrăţişează pentru că au ei înşişi nevoie de un umăr pe care să plângă şi te nimereşti tu în zonă; te îmbrăţişează pentru a îţi crea ţie o zonă de confort astfel încât, ulterior să laşi scutul jos şi tot ei să fie în avantaj. Nu sunt cinică, din păcate, atunci când spun toate astea. Îmbrăţişările sincere, autentice, alea prin intermediul cărora oamenii chiar schimbă fluxuri de energii bune sunt rare. Al dracului de rare. Ajungi (ce tâmpenie) să te întrebi ce dracu’ vrea ăla de la tine de te ia în braţe cu atâta entuziasm.
În altă ordine de idei, nu ştiu dacă mai ţineţi minte porcăria aia de film care se numea „Ritualuri de Împerechere la Oameni”.
Altă treabă pe care nu pot să o înţeleg şi pace. Pentru ce atâta mis-en-scene de doi bani? Adică, stau şi mă întreb, la ce nivel de inteligenţă au ajuns oamenii, de nu mai ştiu cum să se păcălească unii pe alţii, de la asta se reduce totul – circ emoţional?
Mă întreb, pentru sănătatea psihică şi fizică a umanităţii, dacă lucrurile nu ar trebui să se desfăşoare mai simplu, pe genul „Măh îmi placi; aş cam vrea să ţi-o trag. Eşti de acord? Nu eşti?” „Nu mulţumesc”. Chapeau bas, la revedere şi să ai o viaţă frumoasă.
Bine, o să-mi spuneţi de farmecul cuceririi, de vânătoarea în sine, de magia atâtor momente care se vor pierde în pragmatismul ăsta fără perdea.
Eu o să vă spun de atâtea suflete pârjolite, de atâta bătaie de joc, de atâtea minciuni fără rost. Adică te îndrăgosteşti ca boul şi ăleia îi încălzeşte altcineva patul acasă, tu nu ai fost decât un capriciu, şi viceversa. Păi nu ai fi vrut să ştii înainte în ce rahat te bagi? Să alegi conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză dacă mănânci rahatul ăla cu linguriţa, sau cu polonicul, înainte să te ştergi elegant la gură? Sau măcar să ai posibilitatea de a spune, „Nu mulţumesc; sunt sătul”.
Nu, nu se poate. Noi tre’ să ne jucăm, să ne muşcăm singuri de fund, să ne învârtim în jurul cozii şi să ne ascundem după degete. De parcă îşi imaginează cineva că suntem toţi o naţie, o generaţie de onanişti, care aşteptăm cuminţi sufletul pereche. Cum dracu să găseşti un suflet pereche găzduit într-un trup „nepereche”. Cine pe cine minte şi de ce naiba ne imaginăm că ălălalt crede?
Păi nu se poate. Facem teatru de păpuşi, ne minţim pe faţă, ne mai şi lăsăm minţiţi, ne mai împiedicăm, că aşa ştim de acasă, nu poţi să zici din prima „Da”; ieşim de minim trei ori la cafea, apă plată, sau ce-o mai fi acolo zeama din ceaşcă sau pahar, că tre’ să jucăm rolul, să creem cadrul.
Care e toată faza? Cineva rămâne, invariabil, cu buza umflată, pentru că nu se poate împiedică să presupună, să creadă, să spere că poate, totuşi…
Ajung la concluzia că cel mai greu pe lumea asta obţii o îmbrăţişare sinceră şi un futai cinstit!
“onanisti“,nu zau?
nu-i mai degraba aplecarea spatelui incovoiat de frica, spre dedublare?
elegant si sincer spus e condeiul unui barbat,
omul inspira si daruie dragostea cultivata .
E o perspectiva. Nu ma gandisem asa, dar poate fi.
Majoritatea oamenilor sunt de fapt foarte puțin atrăgători pentru sexul opus (și pentru oricine în general, om, animal, extraterestru). De obicei, când un om de dorit e alt om, e în lipsă de ceva mai bun pe piață.
Și acesta e un motiv pentru care afinitățile și atracția se construiesc, cu mare grijă uneori.
Pe mine m-a impresionat scena cu "free hugs" descrisa la inceput,si mai ales sinceritatea dezarmanta atunci cand ai recunoscut ca a fost cea mai sincera imbratisare.Chiar daca nu e din Florenta,scena aceasta cu "free hugs"spune totul despre ,increderea si energia pozitiva ce o capeti in urma unei astfel de experiente.De altfel am pus-o si pe pagina mea de FB,cu mentiunea "inspirat de Andreea":) https://www.youtube.com/watch?v=hN8CKwdosjE&fb_action_ids=1063043903711063&fb_action_types=og.shares&fb_source=other_multiline&action_object_map=%5B411949837127%5D&action_type_map=%5B%22og.shares%22%5D&action_ref_map=%5B%5D
\