Am văzut undeva, în oraşul vechi, două maşini de făcut vată de zahăr. Stăteau sprijinite de un perete tocit; una roz, pe care scria „pentru fete”, una albastră, „pentru băieţi”. Conform legilor cui fuseseră etichetate aşa, habar n-am. M-am oprit în loc să mă uit la ele cum stau acolo singure, mânjite dureros de colorant alimentar, lipicioase, părăsite. Mi-a venit brusc să mă apropii de ele, să le gust, să mă conving cumva că sunt încă vii, că maşina roz pentru fete are gust de fustă cu volane răvăşite de vânt, că maşina albastră pentru băieţi huruie a elicopter cu telecomandă.
Mişcarea prea bruscă pe care am făcut-o pornind spre ele m-a dezechilibrat; m-am sprijinit în treacăt de peretele aspru din dreapta mea şi mângâierea lui dură mi-a julit încheietura unui deget. Mi-am dus, fără să mă gândesc, rana către buze să îmi ling, că în copilărie, locul dureros. Atunci, durerea ascuţită trecea; acum, gustul propriului sânge nu a făcut decât să îmi ridice un nod de greaţă în gât.
Mi-am întors privirea de la maşinile de vată de zahăr şi am văzut pe jos, la picioarele mele, un grup de adolescenţi. Stăteau direct pe piatra cubică şi ţineau toţi pe genunchi blocuri mari de desen. Schiţau în creion, cu linii ciudate, clădirea din faţă. M-am uitat la ceea ce desenase fiecare, apoi la clădire. Mi s-au înceţoşat ochii şi mi s-a părut că toţi desenau cu totul altceva; gândul că eu nu văd absolut nimic din ceea ce văd ei m-a făcut să iau repede stânga împrejur, să le întorc spatele, să fiu din nou, în oraşul în care ştiam că sunt, să revin la desenul pe care îl cunosc.
Câţiva metri mai în faţă, am intrat în magazinul de îngheţată unde merg mereu. Am vrut să o întreb pe vânzătoare dacă ştie de ce se numeşte Amorino. Fata s-a uitat tâmp la mine şi m-a întrebat într-o engleză stricată ce arome vreau. Mi-am luat o îngheţată cu mascarpone şi ciocolată şi am plecat pur şi simplu. O să întreb la anu’ dacă nu uit.
Am trecut intersecţia atentă să nu îmi pice îngheţată topită pe haină şi un şofer m-a claxonat copios. Trecusem pe roşu.
În faţa mea, pe strada care se îngusta brusc, mai multe grupuri de tineri îmbrăcaţi în verde aruncau cu confetii. Unul dintre ei m-a oprit; cred că mi-a spus să rămân cu ei. Nu am înţeles exact, dar am băut din paharul cu bere pe care mi l-a întins. M-am scuturat de silă. Mie nu îmi place berea şi oricum nu mergea nicicum cu îngheţata mea de mascarpone, care încet încet se topea în palma făcută căuş. I-am zâmbit şi am mers mai departe. În faţa unei cârciumi am văzut scris că e St Patrick’s Day. Am înţeles.
M-am aşezat pe zidul de marmură al Catedralei. De undeva, de sus, mai venea o rază de soare care aurea piatra lucioasă, caldă. Mi-am sprijinit capul de ea, să simt prin păr izul de mucegai stătut care răzbătea prin pereţi. Cred că am aţipit o clipă. Când am deschis ochii, în faţa mea stătea un puştan ochelarist, cu o mină serioasă şi gravă. Nu a spus nimic, nu a schiţat niciun gest când m-am uitat la el. Şi-a cules de la picioarele mele mingea colorată şi a plecat. Mi-a mai aruncat, în fugă, peste umăr, o privire încreţită de soarele care îi bătea în ochi.
Am plecat, scuturată de un fior străin care venea din marmura aurie a Catedralei.
Am traversat podul încet, încercând să nu mă uit la apa verzuie care curge dedesubt. Am uitat o clipă şi m-a luat ameţeala; mi-a venit să vomit. Am grăbit pasul şi în piaţă, m-am plimbat în cercuri concentrice, răvăşind cu teneşii zgura roşie de pe jos.
Mă ustura un deget de la picior şi îmi dăduse din nou sângele la mâna julita mai devreme, dar nu voiam să mă duc în cameră. Tăcerea pe care ştiam că o voi găsi acolo mă înspăimânta. Am căutat din priviri un coş de gunoi să arunc ambalajul de îngheţată cu care rămăsesem în mână, dar cum era prea departe, am renunţat. Am mototolit cartonul şi l-am ţinut strâns în pumn, ca pe un trofeu.
M-au oprit două tinere cu mutre pioase. Le-am răspuns în engleză, sperând să le descurajez şi să mă lase în pace. Nu mi-a mers; vorbeau perfect engleză. M-au întrebat dacă cred în Dumnezeu. Le-am zis că Dumnezeul meu nu îl place pe al lor, pentru că e prea morocănos. Am profitat de momentul lor de uluială şi am şters-o mişeleşte, ţintă către coşul de gunoi. M-a oprit, din nou, o puştoaică să îmi ceară telefonul pentru un apel. I-am răspuns în engleză şi de data asta mi-a mers. M-a lăsat repede în pace, aşa că mi-am continuat marşul triumfal către coşul de gunoi.
Un moment mi-a părut rău că nu am gustat maşina roz de făcut vată de zahăr. Sigur ar fi avut gust de fustă cu volane răvăşite de vânt.
Nu ştiu când am ajuns în cameră. Tăcerea pe care credeam că o voi găsi era spartă de repetiţiile la chitară ale puştilor de la atelierul de desubt.
Cântau „Wish You were Here”. Am deschis larg toate geamurile şi m-am dus să vomit.
Urban sketcher. 🙂 Frumos, cred ca as putea sa desenez ce ai povestit.
:))) e de bine daca e asa picturala si descriptiva treaba…
Textul ăsta, atât de autentic, îmi arată câtă dreptate au cei care spun că există o încărcătură epică în cotidian, care nu poate fi comparată cu nimic altceva. Keep up the awesome work! Sunt mândru să te știu!
Mulțumesc, Alex. Mă bucur că ai înțeles poezia din text. 🙏