SACADAT

I
Pe aleea ce trecea printre blocuri, nu se zarea nici tipenie de om. Doar frigul patrunzator si cateva frunze uscate, care dansau pagan in bataia vantului. Mi se facuse foarte frica;ma facea sa merg doar gandul ca in curand voi ajunge la tine. Oricum, sa ma intorc, nu mai avea nici un sens. Ma asteptai. Trebuia sa te vad.
Am intrat in scara intunecata a blocului si  zgomotele orasului au ramas undeva departe, in urma. Pe bajbaite, am dibuit liftul si am apasat mecanic pe buton. S-a facut brusc lumina. Mi-a fost teama sa ma intorc, sa-mi privesc chipul in oglinda.
Pe palierul tau, era din nou intuneric….Mi-am trecut mana tremuranda prin par si am apasat butonul soneriei.
II
Ai deschis aproape imediat si am intrat, fara nici un cuvant. Era cald. Mi-am dat jos, cu miscari moi, haina si fularul, abia apoi m-am apropiat de tine, te-am privit in ochi si te-am imbratisat. As fi vrut sa te sarut; mi-am infundat doar fata in gatul tau, sa-ti inspir mirosul…..Imi era un dor nebun de tine, de aerul care pluteste in jurul tau…
III
Am intrat in camera si m-am asezat, ca de obicei, pe fotoliul de langa pat. Ai venit si tu, mi-ai adus ceva de baut si ti-ai aprins o tigara.
Iti regaseam gesturile nervoase dintotdeauna, privirea goala si pierduta, surasul amar. Ma bucuram, cumva, ca nu s-a schimbat nimic la tine in timpul asta. Mi-era mai comod asa… Si totusi, nefericirea din ochii tai ar fi trebuit sa dispara; as fi vrut sa te vad macar o data razand cu adevarat.
IV
M-am asezat langa tine pe pat, m-ai luat in brate si ai adormit. As fi vrut sa iti mai spun atat de multe lucruri, dar am ramas sa soptesc in intuneric toate cuvintele pe care ar fi trebuit sa le auzi tu, am ramas sa te mangai, sa iti linistesc visele…
V
Dimineata am plecat fara a ne spune nici macar un cuvant. In intersectia imensa, am schimbat priviri incarcate de cuvinte nespuse, de regrete, de patimi, si ai plecat….
Golul creste cu fiecare revedere, este adancit de fiecare anotimp ce se strecoara in sufletele noastre.
Mereu ma intrebam cat timp va mai trece pana cand abisul ne va inghiti si pe noi? Care va cadea primul?
VI
Intai ai cazut tu.
Cand te voi urma? Cat timp va mai trece pana cand te voi urma prin intunericul dens?
VII
Prin noaptea groasa am mers cu teama, pana la blocul tau. Am intrat in liftul intunecat si am apasat mecanic pe buton. In lumina murdara a becului, m-am intors incet si m-am privit in oglinda…..

DESPRE EI…DE FAPT, DESPRE NOI

Nu ne dam seama ca felul in care suntem obisnuiti sa vorbim despre ei, sau felul in care ne purtam cu ei, ne defineste pe noi ca si persoane mai mult decat ne imaginam. Ne este mult mai comod sa ne balacim in clisee, in ceea ce-i priveste; ne este mult mai comod si mai lipsit de riscuri sa adoptam prejudecati.

Ii definim generic ca si „comunitate”. Termenul ma inspaimanta. Imi imaginez automat o ingraditura strabatuta de electricitate, menita sa tina la distanta o adunatura monstruoasa.

Le mai spunem si „minoritate”, fara sa realizam ca sunt mai multi decat noua, „majoritatii” ne place sa recunoastem.

Nu agreez miscarile publice de afirmare ale unor idei, nu mi-au placut niciodata, nu am fost de acord cu ele. Nu inteleg, spre exemplu, miscarea feminista. Nu inteleg de ce nu putem schimba mentalitati luptand si muncind metodic fiecare pe bucatica noastra. Nu inteleg, prin urmare, nici miscarile de popularizare ale comunitatii gay. Am avut onoarea si privilegiul de cunoaste mai multe persoane apartinand „comunitatii”. Nu cred ca vreunul dintre ei/ele au luat parte vreodata la un gay parade. Fiecare isi traieste viata cu demnitate, in bucatica lui de lume.

In viata fiecaruia dintre noi exisa o persoana de alta orientare sexuala, fie ca stim acest lucru, fie ca nu, fie ca ne place, fie ca alegem sa ne comportam ca si cum nu exista, fie ca ii transformam sau nu in prieteni.

Mi se pare normal sa poti schimba lumea cu naturalete si simplitate, si mai ales cu normalitate. Mi se pare mult mai important sa ne purtam normal, si sincer nu inteleg care este, de fapt, sursa discriminarii.

Cand cunosti pe cineva de mult timp si la un moment dat afli ca apartine „comunitatii” ce se intampla de fapt? Persoana respectiva isi pierde brusc neuronii? Incepe sa miroasa urat? Ii dispare magnetismul? Devine un om rau? Ce se intampla de atitudinile se schimba, de fugim de cel care se gaseste in fata noastra?

Nu cred ca voi participa vreodata la un gay pride pentru a imi manifesta public sustinerea. Am ales sa nu existe absolut nicio diferenta intre modul in care ma port cu ei si modul in care ma port cu toti ceilalti. Cred ca le sunt de mai mare folos asa, in loc sa ma vada  fluturand steagul curcubeu cocotata pe un car alegoric. Sunt convinsa ca astfel le aduc mai multa seninatate in viata. Nu putem intelege ca felul in care alegem sa ii privim si sa ii primim in vietile noastre vorbeste mult despre felul in care suntem dispusi sa ne primim pe noi insine.

Cred cu tarie ca felul in care vorbim despre ei este de fapt, felul in care vorbim despre noi.

MAI M-AM DECAT

Este un subiect ciudat, despre care nu credeam ca se poate scrie…

Dupa cinci, maxim zece minute de tras cu urechea la conversatiile de pe terase, de pe strada, din autobuze, de oriunde doriti, simt nevoia imediata de a-mi infunda in urechi castile din care nu urla manele.

Ma  intreb cat de greu este, care sunt cantitatile suplimentare de energie si efort necesare pentru a putea fi respectata in fraza o topica simpla, pentru a putea recunoaste fara remuscari dreptul la existenta al unei banale prepozitii…

Ufffff greu, foarte greu. Acum cativa ani a fost valul de „deci”, ale carui ecouri nu s-au stins inca definitiv. Am senzatia ca trebuie sa existe cate un „trend” de exprimare neingrijita, astfel incat noi sa ne putem identifica si mai tare cu romanismul caracteristic, delasator.

Mi se pare revoltator ca suntem atat de inculti incat gramatica Limbii Romane a trebuit sa sufere modificari, doar (sau sa spun mai bine – decat) ca nu suntem in stare sa utilizam cratima…probabil ne gandim ca toate cuvintele care necesitau utilizarea unei cratime sau al unui spatiu, sufereau…de singuratate. Cert este ca acum scriem nicio si niciun intr-un singur cuvant…esti considerat incult daca le tratezi firesc, in doua parti separate. In viitorul apropiat (oare cat de apropiat?) va fi corect, oficializat de Academie sa spui „mai m-am gandit”, „plec decat 5 minute”, „sunt multe carti care nu le-am citit”.

Ma intreb cum va suna corect, in viitor, o conversatie intre copiii mei si prietenii lor. Ma intreb daca voi mai recunoaste ceva din modul lor de exprimare…

Acum cateva seri cineva rostea candid urmatoarea fraza: „Sunt multe muzee in Bucuresti care nu le-am vizitat”. Intentia absolut laudabila a palit in fata suferintei sarmanului „pe”, care a fost dat uitarii si de data aceasta.

De-a lungul timpului, am fost botezati in fel si chip. Ni s-a spus pe rand: „Generatia cu Cheia de Gat”, „Generatia Pro”, „Generatia de Sacrificiu”. Poate ar fi momentul sa ni se spuna si „Generatia Mai M-am Decat”

WAG’S – VARIANTA MIORITICA

In acest weekend, dupa mult timp, „am iesit in oras”. Am vizitat doua terase diferite, in doua seri diferite. Am constatat ca, ceea ce acum putin timp era un fenomen in stadiu embrionar, se acutizeaza – probabil ca ies eu prea rar. Tinerele aspirante la titlul de femei intretinute, insotite de tineri de prost gust sufoca toate terasele Bucurestiului, si asa inecat sarmanul in kitsch.
In Marea Britanie, pentru cei ce nu stiu, WAG’S inseamna „ Wives And Girlfriends”, insotitoarele, adesea de meserie „fotomodele” ale fotbalistilor.
Dorinta de a fi fata de fotbalist a pus stapanire cu mult timp in urma pe „caprioarele” autohtone, numai ca, numarul fotbalistilor fiind limitat (mde reguli de prost gust: 11 exemplare de echipa…ar trebui sa fie la liber, sa ajunga la toata lumea), interesul lor s-a raspandit treptat asupra altor categorii sociale nou aparute, si anume, smecherasii ieftini.
Ii recunosti, fara absolut nicio probabilitate de rateu, dupa cateva semnalmente clare: gulerul ridicat al tricoului de tip polo, ochelarii de soare, indiferent de conditiile meteo sau momentul zilei, gadget-ul ultima tehnologie, musai la vedere, si masina scumpa.
Concurenta mare de pe piata aspirantelor, le impinge adesea pe acestea, la masuri greu de imaginat…make up, mai mult decat gasesti pe frescele manastirilor din Nordul Moldovei, cantiati infricosatoare de botox, „hainutele” de firma, uriase cantitati de roz – imaginatia sa traiasca, pentru ca posibilitatile de plasament, precum si nuantele disponibile sunt nesfarsite.
In cele doua seri despre care va povesteam nu m-am putut impiedica sa ma intreb care erau discutiile care insufleteau mesele acestor exemplare, pentru mine, exemplare de muzeu… Nu, nu imi doream sa fiu la mesele respective, mi-ar fi placut doar sa stiu, pentru ca, stiti cum se spune: povestea fiecarui om este povestea intregului Univers.
Ma intreb, care este cantitatea din tine la care rebuie sa renunti, pentru a te putea convinge ca acolo se gaseste ceea ce te reprezinta, pentru a crede cu adevarat ca acolo esti tu, ca asa trebuie sa fii. Ma intreb care sunt frustrarile care constituie motorul unui astfel de comportament…imi este greu sa cred ca este vorba despre altceva…Cred cu tarie ca nimeni nu este complet bun, sau complet rau. In sufletul, sau in creierul lor se produce, probabil, la un moment dat un scurtcircuit, si parvenitismul invinge. Invinge dorinta de a fi sau de a parea ceea ce nu esti doar pentru ca…doar pentru ce???? Ma stradui sa gasesc raspunsul la aceasta intrebare.
Nu ma simt rau pentru ca nu merg de trei ori pe saptamana la un salon de infrumusetare – desi arat cam neingrijita, e drept – nu ma simt rau ca in dulapul meu nu se gaseste nici macar o haina de firma, ca nu sunt vazuta prin cluburile unde musai trebuie sa fii vazut pentru a exista, nici nu mi-e rusine de faptul ca numarul cartilor pe care le-am citit depaseste numarul rujurilor pe care le am. Nu mi-e rusine….si cu toate astea, nu inteleg de ce nu am loc… pur si simplu, mi se pare ca nu am loc niciunde. Probabil, asa cum mi se spune, atitudinea mea este de vina…dar ma iertati, daca atitudinea mea nu provoaca cresteri bruste si periculoase de glicemie, inseamna ca este defecta?
Nu am loc, oriunde as merge, oamenii se comporta ca si cum as fi scapat acum cinci minute dintr-o pestera cu neanderthalieni – si vorbesc aici despre oamenii care ma observa, pentru ca sunt foarte multi cei care se comporta ca si cum as fi compusa din materie gazoasa. Ma intreb daca e mai comod sa pretinda ca de fapt, eu nu exist pe terasa lor / in restaurantul lor, pentru a nu compromite colectia perfecta de caprioare botoxate?
Varianta mioritica de WAG’S se raspandeste precum o molima, un virus fara antidot, sau impotriva caruia nimeni nu doreste un antidot. Oare sunt produs national pentru export recunoscut si patentat la U.E. si nu se doreste starpirea speciei? Sunt peste tot…in cluburi, cu paharul in mana, nu zambesc niciodata (se pare ca se poarta suparea…tristetea noastra ancestrala, deci feriti-va sa zambiti – fereasca Dumnezeu, pentru ca in acel moment totul este compromis); numai insotitorii lor au voie sa rada…cat mai zgomotos, cat mai strident (altfel nu pot atrage atentia, pentru ca nu au cu ce), pe terase – imbracate strident, in magazine, pe tocuri in miezul zilei. Singurul loc in care se pare ca puteti scapa sunt librariile…medii mai sterile decat eprubetele din laboratoarele de cercetare.
Nu doar ca sunt variante de prost gust, dar de fapt, nici macar nu sunt WAG’S. Nu sunt decat fake-uri nereusite ale unor modele care nu pot exista aici. Nu au cum. Ceea ce nu inteleg ele este ca e nevoie de foarte multe generatii ca sa poti rafina niste modele, ca nicio maimuta, dar absolut nicio maimuta imbracata in matase nu a fost niciodata, in intreaga istorie a umanitatii, altceva decat o maimuta.