Spune-mi, despre ce ai vrea să scriu? Adică ce poveste ţi-ar plăcea să citeşti săptămâna viitoare? Sau spune-mi un cuvânt. Am mai făcut asta, dar până acum pe tine nu te-am ȋntrebat.
Aş vrea să citesc despre apă. Ba nu… despre baloane, sau copii, sau copii fericiţi, sau despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr. Da, asta vreau: scrie-mi despre copii fericiţi care primesc vată de zahăr.
Mi-a trimis nişte fotografii, să mă inspir ȋnainte să mă apuc de scris. Le-am privit zâmbind, dar aproape fără să le văd. În mintea mea era deja fotografia unui copil fericit cu un nor mare din vată de zahăr suspendat ȋn dreptul nasului cârn.
Îmi amintesc copilul ăla ȋntr-o zi ȋnsorită, primăvăra, la grădina zoologică din Brăila. Ţinea strâns ȋn mână băţul lipicios din lemn aspru. Odată ȋi intrase ȋn degetul mare o aşchie dintr-un băţ de la vata de zahăr, dar ȋnvăţase totuşi să nu-i fie frică de nori. Se uita la norul din faţă şi se gândea cum ar fi să ȋnceapă ȋntr-o zi să plutească. Să ȋnceapă pur şi simplu să plutească uşor deasupra pământului, din ce ȋn ce mai sus, până când tenişii cu vârfurile tăiate de taică-su cu briceagul, pentru că nu ȋi mai veneau şi ȋncepuseră să o strângă nu vor mai atinge pământul. Apoi mai sus şi mai sus, mai sus decât cel mai sus-sus ȋn care ajunsese vreodată, umerii lu’ taică-su, care pe vremea aia ȋncă mai părea un uriaş. Oare a ce miroase aerul acolo sus? A fluturi?
Ţinea ȋn mâna dreaptă vata de zahăr şi ȋn stânga un snop anemic de păpădii care ȋncepuseră să se veştejească sub soarele puternic.
Era cald şi era fericită. Avea ȋn mână un snop mic de sori lipicioşi şi un nor. Ce şi-ar fi putut dori mai mult? Poate doar să nu ȋi plece norul ȋn zbor, dar s-a liniştit când şi-a dat seama că ţine băţul strâns, ȋntre degetele mânjite cu zahăr.
Vata de zahăr ȋncepuse să facă broboane de sirop acolo unde o atinsese cu limba şi ȋncerca să mănânce din ea fără să se ajute de mâna cu păpădiile, pentru că asta ar fi ȋnsemnat să renunţe la comoara de sori. Nu era simplu, dar ȋn fotografie nu se vede asta. Se vede doar un copil fericit ȋn soare, la grădina zoologică din Brăila.
Parcă niciodată vata de zahăr nu a mAi fost la fel de nor ca atunci, sau sorii mai păpădii şi nici aerul mai ȋnfluturat. Avea ochii mijiţi ȋn soare, degetele lipicioase şi un roi de fluturi ȋn jur. Poate asta am adăugat eu mai târziu ȋn photoshop, nu mai ştiu exact, dar asta e imaginea pe care o văd.
Să-mi scrii despre copii fericiţi cu vată de zahăr.
Mi-a trimis fotografii care să mă inspire, dar eu am fotografia mea, la rezoluţie destul de mică şi culori şterse. Doar zâmbetul mi-l mai recunosc la fel ca atunci. Prind fotografia de un colţ şi o ridic ȋn dreptul ochilor. Ghicesc aerul cald care ȋmi bate ȋn păr şi soarele. Nu cred să mă mai fi uitat de atunci vreodată la soare prin vată de zahăr ca printr-o pereche de ochelari de soare.
Mă uitam la fotografiile cu copii, pe care mi le-a trimis. Au pe faţă aceeaşi privire pe care ȋmi imaginez că o aveam eu. Mi-a zis: Mai ţii minte cum făceam când eram mici? Făceam vata ghemotoc, ca să putem băga cât mai multă ȋn gură?
Cum aş putea să uit? Poţi uita asta vreodată? O băteam uşor cu palmele pe laterale şi apoi jupuiam o şuviţă. Când mi-a zis asta, am simţit pe limbă dulcele aspru şi pişcătura soarelui pe nas. Nu cred să fi mâncat vreodată vată de zahăr altfel decât ȋn soare, ȋn parc.
Stau acum şi ȋmi dau seamă că din excursia aia de la Brăila nu mai ţin minte nimic altceva. Noroc că am fotografia asta cu un copil care mănâncă vată de zahăr ȋn soare.
Cel mai mult ma enerva ca batul ala parca imi sterpezea dintii cand dadeam cu limba pe el!