PLOAIA

M-a întrebat cineva zilele trecute dacă-mi plac furtunile. De fapt nu întreba, pentru că ştia sigur; verifica doar, să vadă dacă are dreptate. Tocmai fulgerase şi o lumină neobişnuită, cumva orizontală brăzdase cerul, dincolo de parbrizul maşinii. Ador furtuna, îmi place ploaia de mor. Cred că, cu cât plouă mai violent, cu atât mai bine. Iubesc mirosul ploii şi zgomotul pe care îl fac picăturile lovind frunzele.
Când eram mica, fugeam din casă să văd cum se preling fulgerele prin paratrăznetul cel mare de pe Casa Armatei, să văd în curte jgheaburile pline cum gâlgâie, să aud viţa de vie biciuită de picăturile de ploaie, să mă înfior la ficare tunet care spărgea cerul.
Nu mă interesa nimic. Stăteam pe scări, cu mintea golită, îmi amintesc şi acum cu câtă poftă inhalam mirosul de ploaie curată. Ieşeam în faţa porţii şi de sus veneau spre Kemal-Agi-Amet şuvoaie repezi, pe care puneam bărcuţe de hârtie, frunze, coji. La colţ eşua mereu o întreagă flotă, săream cu picioarele goale în bălţi, arătam ca nişte pisoi uzi, scoşi din butoiul cu murături.
Apoi creşti, ajungi, nici tu nu mai ştii exact cum, într-un Bucureşti unde plouă murdar, unde nu ai făcut niciodată bărcuţe la marginea trotuarului, unde frunzele lovite de ploaie sună fals, nu cântă cum ţineai tu minte şi te întreabă cineva, cineva de nicăieri, dacă îti plac furtunile.
Mai stai un timp şi într-o altă seară te apuci să povesteşti, despre furtuni, despre ploaie, despre jgheabul de la marginea trotuarului. Nu că ar fi cine ştie ce, dar simţi uneori, că dacă nu povesteşti, dacă se întâmplă să uiţi, mori. Nu ai cum altfel.
E ca atunci când respiri greu într-o zi cu arşiţă, captiv între betoane şi dintr-o dată un fulger crapă cerul orizontal în faţa ta, lumina ţi se oglindeşte în lentilele ochelarilor şi tu ciuleşti urechea. Poate de data asta ai să auzi din nou cântecul viţei de vie sub stropi.

One thought on “PLOAIA”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *