De când plecasem, acum doi ani, era prima dată când mă sunai. Am privit cu nedumerire numărul şi am răspuns. Cu vocea veselă, ca întotdeauna, mă anunţai că vii şi că ar fi păcat să nu ne vedem, mai ales că eu nu mai fusesem în ţară de atâta timp.
Te-am aşteptat cu teamă la aeroport, în ziua stabilită. Eram puţin speriat de revederea asta neaşteptată. Ai apărut din mulţime cu zâmbetul pe buze. Erai la fel ca întotdeauna; poate un pic mai palidă, cu urme uşoare de cearcăne sub ochii nedormiţi; de emoţii, ai spus tu, din cauza zborului, din cauza revederii cu mine. Zâmbetul tău rămăsese în continuare acelaşi.
Am mers împreună spre hotelul tău, apoi ai vrut să te duc să vezi oraşul, străzile lui întortocheate şi pline de mistere, locul în care stăteam eu, luminile noi, clădirile văzute doar în ilustratele colorate.
Hotelul în care ai stat tu era învăluit într-o lumină caldă, aurie. Acea lumină este tot ce-mi răsare în minte atunci când mă gândesc la tot ceea ce a fost. Ea adună în sufletul ei molcom şi linişteşte tot zbuciumul meu de atunci.
Exuberanţa ta părea nesfârşită, molipsitoare. Oamenii începeau să zâmbească când se apropiau de tine, li se luminau feţele cenuşii.
Am obosit cu mult înaintea ta şi cu greu te-am înduplecat să ne oprim într-o cafenea. Te-ai aşezat la masă şi cu gesturi pe care ţi le uitasem, ai aprins o ţigară. Am povestit despre prieteni şi zile trecute; între noi se lăsa încet, aerul unei seri uitate, aerul unei amintiri fără nume.
Nu ştiu cum a trecut ziua aceea, mereu pe alte străzi, cu alţi oameni în jur, mereu cu imaginea ta în minte, cu tine alături. Îmi amintesc şi acum, fiecare nuanţă, fiecare figură care trecea pe lângă noi, privindu-ne zâmbitoare, râsul tău şi mai ales, peste toate, lumina aceea aurie, mai apoi zgomotele înfundate, somnambule din noapte.
Brusc, ai spus că ai obosit, şi am pornit spre hotel. De multă vreme, nici unul dintre noi nu mai spusese nici un cuvânt. Mergeam tăcuţi, alături, prin forfota oraşului şi cu fiecare pas pe care îl făceai, te agăţai mai apăsat de braţul meu.
În camera ta, nici unul dintre noi nu s-a gândit să aprindă lumina. Te-ai aşezat sfârşită pe fotoliu, iar eu m-am dus pe terasă.
Am simţit că te apropii şi m-am întors; ochii tăi străluceau în întuneric şi ai venit tăcută în bratele mele. O clipă, cât o veşnicie, te-am strâns la piept, apoi buzele noastre s-au regăsit. Nu mi-am dat seama cât a durat beţia aceea. Îmi amintesc doar degetele mele prin părul tău şi degetele tale reci pe pielea mea. Îmi amintesc pielea ta parfumată sub palmele mele şi degetele tale reci pe pielea mea fierbinte. Îmi amintesc dispariţia lentă a hainelor tale şi senzaţia de arsură de pe pielea mea fierbinte. Nu te-am întrebat nimic; am preferat tăcerea ta, am preferat să-ţi sărut ochii închişi.
Simt şi acum încleştarea degetelor tale reci, spasmele mute ale trupului tău, văd încă ochii tăi privindu-mă în întuneric, aud încă şoaptele tale neînţelese, silabele rătăcite care cu greu îmi compuneau numele. Îţi simt încă greutatea trupului asudat peste al meu, gustul buzelor tale pe pielea mea.
Dimineaţa, perna mai păstra căldura corpului tău, cearşafurile mai miroseau încă a tine….doar tu dispărusei.
Stau acum în acea cafenea, la aceeaşi masă şi îţi scriu. Nu ştiu cum să îţi spun altfel, că mi-e dor de tine. Stiu că tie îţi place să scrii, dar eu sunt atât de neîndemânatic; degetele mele ar fi preferat să te mângâie, în loc să îţi scrie.
De ce ai plecat fără niciun cuvânt, fără niciun semn? De ce ai plecat fără a mai avea curajul de a mă privi încă o data în ochi? De ce ai plecat şi ai lăsat în urma ta atât de multe întrebări? Unde să te găsesc acum, în oraşul, dintr-o dată pustiu? Unde să regăsesc căldura zâmbetului tău? Disperarea cărui strigăt te-ar face să te întorci din drum?