Ceea ce primim înapoi reprezintă oglinda, măsura întreagă a ceea ce suntem, a ceea ce dăm. Din fericire, aici nu se poate cu ocaua mică.
Mă uimeşte să văd persoane mature care încă se întreabă de ce nu au prieteni, de ce nu îi ajută nimeni, de ce sunt singuri, de ce alţii „au”. În schimb, nu îşi pun întrebări. Nu se întreabă niciodată ce au dat în schimb, de ce au pretenţia să primească atunci când nu dau nimic. Nu se întreabă niciodată ce au dat ceilalţi, care este „preţul” pe care alţii l-au plătit, care şi câte au fost momentele în care au dat…
Prietenia este o investiţie riscantă, fără beneficii cuantificabile pe termen scurt. Întâi te întrebi ce poţi da tu, abia apoi, ce poţi primi de la celălalt. Nu porneşti cu un capital pe care să îl tranzacţionezi sigur, în obligaţiuni garantate de stat, să îţi primeşti cuminte dobânda anuală. Îţi asumi riscul; aşa e fair-play.
Sunt lecţii care se învaţă în copilărie. Mă întorc la perioada de aur, la cei 7 ani de acasă, perioadă în care unii dintre noi sunt crescuţi sălbatic, ca nişte fiare, cu lecţii simple şi violente de supravieţuire, cu egoism, cu ură şi ciudă; alţii în schimb, sunt învăţaţi de acasă, de ai lor să dea…sentimente, prietenie, voie bună, altruism. Atunci învăţăm să fim prieteni; în primul rând nouă înşine, apoi celorlalţi. Atunci înveţi să laşi de la tine, să înţelegi, să faci concesii, să respecţi. Mai ales să respecţi. Asta este o lecţie pe care o învăţăm greu, unii dintre noi, niciodată.
Am simţit nevoia acestor rânduri, pentru că în ultima vreme, în jurul meu văd din ce în ce mai mulţi nedumeriţi. Din ce în ce mai mulţi oameni care nu înţeleg, din ce în ce mai mulţi îmbufnaţi, înrăiţi, mărunţitori din buze, mincinoşi, prefăcuţi…Îmbracă haina bunului prieten până când invariabil arama îşi arată faţa urâtă.
Mi-e milă de ei; de fapt, mai mult silă decât milă. Mă amuză, şi mă fac să zâmbesc cinic dintr-un colţ de gură, amar, dezamăgită.
Spuneam zilele trecute că nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă poate vindeca de optimism. Mereu voi crede în oameni, mereu, voi spera că nu s-a pierdut totul.
Vă urez dragii mei, vă ţin pumnii strânşi, m-aş şi ruga pentru voi să aveţi parte de momentul ăla de sclipire, de geniu, de atingere divină, care să vă facă să înţelegeţi. Atât. E simplu.
