Sentimentul de inadecvare al copacilor

Inspiră-te din orice, mi se spune. Pune-ți mintea la contribuție și lasă-ți creativitatea să zboare. Îmi imaginez mierlele de care încerc mereu să mă apropii, nici eu nu stiu de ce și care zboară, invariabil, după ce fac câțiva pași către ele. Probabil, încerc să mă apropii de mierle pentru că prima dată, tata mi-a spus că trilul ăla care mă trezise din somn într-o dimineață de vară pe la cinci, vine de la o mierlă și este una dintre comorile pe care le am de la el.

La fel de capricioasă și sperioasă pare și creativitatea mea, acest animal ciudat, cu multe fețe, care mă păcălește fără milă, deși uneori îmi cântă atât de frumos la ureche.

Stau în clipa asta și am în fața ochilor Ceahlaul. Creasta îi este ocolită de norii suflați de vântul care îmi bagă în ochii mijiți fuioare de praf. Bate vântul rău. E secetă. Soarele arde. Am uitat între degete o țigară aprinsă, care deja începe să mă frigă, dar îmi este prea lene să mă întind după scrumieră. La picioarele mele stă Leo, un câine fantastic, cu o poveste pe măsură. S-a întins lângă mine, la umbra mesei pe care țin laptopul și oftează în somn. Uneori visează că aleargă. Îl văd cum dă din lăbuțe și, când și când, mai latră fără să se trezească.

Ziceam că am în fața ochilor Ceahlăul. În fața muntelui este un deal, nu am avut până acum curiozitatea să întreb ce nume are, îmbrăcat în conifere. În mijlocul pădurii este un arbore foios, probabil un arțar. Toamna, când încep frunzele să se aurească, este singura pată ruginie într-o mare de verde. Și acum este ușor de reperat: singurul verde-crud pe un fundal verde-închis. M-am trezit de multe ori gândindu-mă la el. Oare cum o fi nimerit el singur acolo. Oare este prieten cu brazii? Îi este dor de ai lui? Se simte singur? Și-o fi făcut prieteni? Se simte stânjenit după ce îi cad frunzele? Îl întreb adesea dacă simte vreun sentiment de inadecvare. Oamenii simt asta. Copacii or fi la fel? M-aș duce să-l întreb într-o zi. Sunt curioasă dacă ar avea să îmi dea vreun sfat. Nu de alta, dar aș avea mare trebuință. Mereu m-am simțit fără rost în locuri, printre oameni, mai ales, după ce m-am îmbolnavit. Uneori m-am simțit fără rost și în propria mea viață. Oare lui cum îi este?

Vorbesc cu arțarul de departe și în jurul meu au explodat florile de cireș. Bate vântul, după cum spuneam și, din când în când, ajunge la mine câte o pală, un viscol de petale. Știu ca în urma lor se ghicesc deja cireșele de la vară, dar ceva egoist din mine le-ar mai vrea încă pe ramuri. Le vreau acolo, să-mi mai parfumeze încă un pic serile. Am fugit din București, unde petalele s-au dizolvat deja în fumul țevilor de eșapament, iar în urma lor nu ghicesc cireșe. Ghicesc doar canicula ce stă la pândă printre blocuri.

Aici încă nu. Mai jos vuiește lacul. Păpădiile sunt în floare. Zâmbesc, ca întotdeauna la vederea lor, și mă bucur că au sezon lung. Ele sigur nu cunosc sentimentul de inadecvare. Am vorbit deja cu ele. Dunt vesele. Își știu rostul și nu le pasă, orice ar fi.

Vântul bate cu putere și îmi aduce pe taste fuioare de petale și de praf care îmi scârțâie între dinți. Câinele aleargă în somn la picioarele mele, mi-am mai aprins o țigară și mă întreb din nou. Oare copacii simt sentimentul de inadecvare? Probabil că nu, mă gândesc. Sunt mai deștepți decât oamenii și nu se chinuie să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Oricum, la ce le-ar putea fi de folos? Ar avea o viață mai bună dacă le-ar fi jenă iarna de goliciunea lor? Vara, pe ramurile lor nu-și fac cuib la fel de multe păsări? Îi ocolesc norii? Probabil, un copac, își alege cu mai multă înțelepciune bătăliile și știe să se bucure cu fiecare ramură de lucrurile alea faine, singurele care contează cu adevărat.

Într-o zi o să ajung până la el, sunt convinsă de asta, dar o să vreau doar să râdem de nimicuri. Copacii nu simt sentimental de inadecvare. Sunt convinsă.

2 thoughts on “Sentimentul de inadecvare al copacilor”

  1. Ce cred eu că ne învață copacii e încrederea-n puterea rădăcinilor noastre, și legătura nu mereu zgomotoasă cu tot ceea ce ne înconjoară. De fapt, cred că imaginea unui copac mare, vârstnic, e printre cele mai izbutite imagini ale puterii ce ne-au fost lăsate! Te îmbrățișez strâns și călduros!
    Alex Szollo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email
Twitter