Nu mai ştiu exact când “mi l-au adus”. Cred că era una dintre zilele alea de rahat, când eram singură şi nu puteam să mă duc nici să mă piş sau să-mi iau un pahar cu apă, pentru că s-ar fi ȋntâmplat un cataclism planetar. Eram atât de obosită şi de sictirită, cum eram mai tot timpu’, de altfel, ȋncât nici nu m-am mai enervat că mi-au trimis să „mă ajute”, un om angajat de o zi, care nu ştia nimic, absolut nimic.
Zilele alea cât a stat cu mine au trecut ȋn ceaţă şi uitare. După ceva timp, când l-am ȋntrebat mi-a zis că m-am purtat frumos atunci, ceea ce mă face să suspectez că minte.
Eu nu mă port frumos, ȋn general, iar atunci, chiar era o perioadă când, din spirit de frondă, mai ales, nu făceam asta. Sau poate eram anesteziată de oboseală. Cine să mai ştie? Cui să-i mai pese? S-a prescris naibii, de zece ani.
Ne-am reȋntâlnit ani şi dureri mai târziu şi cumva, dintr-o ceaţă a uitării, parcă, mi-am amintit faţa lui de zilele alea, atunci la ȋnceput. Părea că nu se schimbase nimic. Mereu m-a şocat mutra lui, aia pe care nimeni, nu se poate supăra vreodată. Are un fel de a zâmbi, un fel de a spune lucrurile, de pur şi simplu nu te poţi supăra. L-am văzut mânuind oameni, clienţi de toate felurile, vârstele, gradele de fiţoşenie şi jur că i-a ȋnmuiat pe toţi, fără excepţie. Nu ştiu cum naiba face. Are o inocenţă, o onestitate, care pur şi simplu topeşte. Cred că despre asta e vorba până la urmă.
Îmi amintesc zile lungi şi urâte cu spume, pe care le-am dus până la final doar pentru că râdeam amândoi de nu ne mai simţeam obrajii. Râdeam de oricine şi orice şi mai ales de noi.
În anii ăştia care au trecut, am devenit fără să mă prind prea bine cum, prieteni. Uneori trec luni ȋn şir fără să-l văd, dar dimineţile care ȋncep cu “Bună dimineaţa, Suflete! Ce mai faci?”, şterg toate absenţele.
Mă gândesc mult la el şi mereu m-am ȋntrebat cum de mi-a intrat aşa pe sub piele, de ce ţin la el mai mult decât la alţi oameni, care e formula chimică?
Am descifrat-o ȋntr-un final. E admiraţie ȋn stare pură, fără să fie condiţionată de ceva, fără să fi fost cerută vreodată, pe lângă afecţiunea care mă leagă de el ca un curent electric.
Nu am cunoscut ȋn viaţa mea un alt om cu o astfel de putere de a se reinventa, cu un astfel de curaj şi ȋncăpăţânare, ȋn ciuda a tot şi a toate şi a avut, măiculiţă Doamne, a avut obstacole şi greutăţi de dat şi la alţii. Uneori, am zis despre el că este chintesenţa şi rezumatul tuturor prejudecăţilor pe care le-ar putea avea cineva pe lumea asta, dar, să dea naiba, nu i-a stat nimic ȋn drum. A pus capul ȋn pământ, să nu mai audă şi să nu mai vadă ce e ȋn jur sau şi-a ridicat fruntea cu mândrie şi nu a ştiut decât un drum: ȋn faţă.
Nu a fost drum pe acolo? Şi l-a făcut. Nu a ştiut să facă ceva? A ȋnvăţat. A fost jos? A găsit el ceva, cumva şi s-a ridicat. Nu i-a mers afacerea? A vândut tot, a ȋnchis tot şi peste câteva luni a luat-o de la capăt, fix cu acelaşi lucru, pentru că asta ȋi place, asta vrea să facă şi i-a ieşit. I-a ieşit, la modul cel mai admirabil.
Îi spun toate căcaturile care ȋmi trec prin cap sau care mi se ȋntâmplă, mai multe decât le spun unor oameni care ȋmi sunt mai apropiaţi, pentru că ştiu sigur că mă ia fix aşa cum sunt, fără să mă judece. Cred că de la ȋnceput, asta a fost o convenţie nerostită ȋntre noi: mă iubeşti aşa cum sunt sau te duci. Don’t judge, you’re not better, not worse than me. Nu mă păcălesc aiurea, dragoste necondiţionată nu există şi probabil condiţia a fost: dai/primeşti.
L-am „testat” de-a lungul timpului, i-am zis câte una alta, cu ţârâita, cu linguriţa să văd dacă se schimbă ceva sau, de fapt, să mă asigur că nu o să se schimbe nimic. Şi el a făcut la fel cu mine, până ȋntr-un punct, după care s-au rupt băierele poveştilor, we stood naked. Asta sunt. Asta primeşti dacă vrei să fii prieten cu mine. Şi a mai vrut. Şi am mai vrut.
E unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc. Am mai zis asta, dar nu contează.
Are un car de defecte, dar nu l-am văzut până acum punându-şi măşti să pară ce nu e; poate face asta cu alţii, habar nu am. Faţă de mine nu a ȋncercat. L-am văzut, ȋn schimb, căutând mereu: pe el ȋnsuşi, drumuri, căi, variante.
Într-o seară, ȋntr-un club ticsit de lume care ne ȋmpingea din toate părţile, s-a auzit o şoaptă: Băi, tu chiar ţii la mine?
Băi, suflete nu te pup ȋn fund, că nu am de ce, nu-mi iese nimic la faza asta, da’ să dea naiba, te iubesc cu spume.
