Am ajuns mai mult din ȋntâmplare ȋn Liban. A fost o ofertă bună la bilete de avion şi dintre toate destinaţiile pe care le aveau, Beirut şi ȋncă una erau singurele unde nu mai fusesem. Beirut să fie, atunci. Mama a ştiut până cu două ore ȋnainte să mă sui ȋn avionul care ne aducea ȋnapoi la Bucureşti, că merg la Berlin. A fost mai bine aşa, pentru toată lumea.
Întâmplarea cu oferta la biletele de avion s-a dovedit a fi fost una absolut minunată. Rar s-a ȋntâmplat să merg ȋntr-un loc care să mă vrăjească de la prima până la ultima secundă. Planul fusese să fug câteva zile ȋn lume, să ȋmi limpezesc minţile şi să mă ȋntorc. Am fugit ȋn lume, dar minţile nu mi le-am golit. S-a ocupat Libanul să mi le umple cu minunăţii cum nici nu visasem.
Ar mai fi fost multe lucruri de văzut, dar nu am avut timp la dispoziţie. Vorbeam zilele trecute cu un libanez cunoscut ȋntâmplător şi ȋmi făcuse o listă de cel puţin jumătate de pagină cu locuri pe care ar fi trebuit să le mai văd. Data viitoare, sper.
Ce a fost Libanul pentru mine?
În primul rând a fost Baalbek. Am vrut neapărat să ajung acolo ȋnainte ca locul să aibă soarta Palmyrei şi nu m-a dezamăgit nicio secundă. Este incredibilă bogăţia pe care am găsit-o: hectare ȋntregi de istorie şi nici ţipenie de om. În loc să mă ȋnspăimânte singuratatea locului, exact asta m-a bucurat cel mai tare. Lipsa hoardelor de turişti, tăcerea şi posibilitatea de a te bucura ȋn linişte de fiecare cotlon. Am stat acolo aproape o zi, timp ȋn care şoferul cu care ne-au trimis cei de la hotel ne-a aşteptat răbdător undeva la umbră. Nu o să mă apuc să fac istoria locului, pentru că asta se poate află lejer cu un click şi este monumentală. Un rucsac ȋn care am avut apă, câteva gustări, ȋncălţări comode şi timp la dispoziţie. E tot ce vă trebuie. La un moment dat am găsit ȋn muzeul sitului vreo doi paznici. Nu ne-am deranjat prea tare unii pe ceilalţi, din fericire.
De la Baalbek am plecat către Ksara, una dintre podgoriile vestite ale Libanului. La fel de tare m-a uimit lipsa oamenilor, liniştea. Ne-a preluat o ghidă care ne-a plimbat prin pivniţe, ne-a spus poveştile locului şi ne-a dat să degustăm din vinurile lor. Mărturisesc cinstit că nu ȋmi amintesc prea bine cum erau. Cred că bune. M-am bucurat de răcoarea care a venit la fix după fierbinţeala din Baalbek, m-am bucurat de verde şi de tihnă. Ţin minte doar că ȋmi era foame. Foarte foame.
De la Ksara am pornit către Anjar, cu planul de a mânca ceva lângă sit-ul cu pricina, apoi să mergem să vizităm ruinele. S-a dovedit a fi absolut imposibil. În momentul ȋn care te aşezi la masă, ȋn Liban trebuie să iei serios ȋn calcul faptul că este posibil să nu termini prea curând. Exact asta s-a ȋntâmplat. Nu am mai văzut, ȋn concluzie, Anjar-ul, dar am mâncat. Cum spunea una dintre prietenele cu care am fost: “Îmi amintesc mâncare. Multă mâncare. Apoi şi mai multă mâncare”. Cam asta a fost masa noastră de la Anjar.
Problema cu mâncarea a fost că totul era atât de bun ȋncâtm-am simţit absolut lipită de scaun. Pentru câteva ore bune. Şi când credeam că nu mai pot, mai puteam un pic. Şi când credeam că au terminat de adus, mai veneau cu un platou. La sfârşit a venit desertul din partea casei, lucru pe care l-am perceput ca pe un afront direct, extrem de personal, un fel de ȋnjurătură culinară de mamă. Ar fi trebuit să mai stăm acolo ȋncă vreo trei ore ca să ne putem atinge de platourile alea, ori asta nu era posibil.
A fost apoi Jeita, care este printre cele mai frumoase peşteri din lume, dispusă pe două niveluri, unu de luat la picior şi celălalt de mers cu barca. Dacă ai dubii ȋn privinţa a ceea ce ȋnseamnă un loc nepământean, atunci la Jeita ţi se va spulbera orice dubiu; la un moment dat am avut senzaţia că mi se spulberă şi minţile, nu doar dubiile. Cred că este unul dintre puţinele locuri ȋn care eu aş fi putut crede ȋn orice, ȋn Dumnezeu, ȋn zei, ȋn extratereştri, ȋn Albă-ca-Zăpada, ȋn duhul lui Alladin, sau ȋn Quzelcoatl. Este fabulos, dar din păcate, ȋţi este interzis să faci fotografii, ȋţi este interzis şi să intri cu telefonul mobil pe care trebuie să ţi-l laşi la intrare ȋntr-un dulăpior cu cifru.
Jeita este foarte aproape de Harissa, un fel de Corcovado cu statuia lui Isus Mântuitorul din Rio de Janeiro, doar că la scară mai mică şi cu stauia Fecioarei Maria (Our Lady of Lebanon) care ȋşi ȋntinde braţele către Beirut, din vârful altarului ridicat de călugării maroniţi. Mersul cu telegondola până ȋn vârf merită cu prisosinţă, măcar pentru imaginile spectaculoase asupra golfului Jounieh.
Despre Beirut aş putea poveşti zile ȋn şir, dar nu cred că aş putea surprinde nici măcar un sfert din ceea ce am găsit acolo. Oamenii mi s-au părut senzaţionali, cu o căldură pe care rar am găsit-o ȋn alte ţări. Mai mult decât căldură, că ăsta este un termen deja tocit, am găsit la ei bucuria de a avea oaspeţi, de a vorbi cu tine şi de a ȋţi arăta. Probabil că din cauza instabilităţii zonei, turiştii i-au ocolit şi ȋn momentul ȋn care văd pe cineva venit pur şi simplu ȋn vizită, se bucură incredibil de tare.
Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochii strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta este ritmul care spune totul despre acele locuri: bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.
Cum a fost? A fost aromat şi mătăsos, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalbak, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.
Mi-a plăcut datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de oameni şi din cauza faptului că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins oricând într-o capcană.
Cum a fost ȋn Liban? Păi cum să fie? Cam la fel cum cred că este şi ultima felie din viaţă: soare, zaatar, fructe coapte şi praf de puşcă.
