Spune-mi pe nume

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Când eram copil, apoi mai tânără sau mai mică și mai proastă, dacă vreți, mă irita foarte tare când mă întreba cineva a cui sunt.

Țin minte că vara, când mă duceam la bunici, mă mai trimiteau după pâine, să aduc la vaca de la islaz sau mai știu eu pe unde, pe la vreun vecin, și inevitabil se trezea vreo babă care nu mă cunoștea și o auzeam mereu cum mă întreabă ”Da’ tu a cui ești?”.

Mă scotea din minți că nu mă întreba cum mă cheamă, că nu vrea să știe cine sunt EU. I-aș fi putut spune că mă cheamă Andreea și apoi mi-aș fi văzut mai departe de treaba mea. Nu. Mă întreba a cui sunt și nu pricepeam de ce o interesează, ce importanță are.

Simțeam nevoia de individualizare, de validare a propriei mele persoane. Să știe cineva cine sunt, să mă recunoască, mai apoi, și pentru persoana respectivă să conteze că eu sunt eu și… cam atât. Frustrarea asta m-a urmarit multă vreme ca o umbră.

Eram la un moment dat, acum câțiva ani, în autobuz și mă duceam singură către satul bunicilor mei. Mama era deja acolo, era postul Paștelui, și mă aștepta cu ciorbă de lobodă și scovergi. Vorba bunică-mii de la vizita aia, “Vii la noi în zi de post, cum se duce țiganu miercurea la stână”. În fine. În autobuz a urcat într-o stație oarecare o babă din sat, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Tu ești a lu’ Ionica lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? Semeni cu mă-ta”. Apoi mi-a zâmbit și și-a văzut de treabă.

Atunci a fost prima dată când nu m-a iritat ideea că cineva mă identifică după a cui sunt. Din acel moment m-am tot gândit la treaba asta și am explorat subiectul.

Mi se pare absolut fascinant felul în care oamenii, mai ales în comunitățile mici, cunosc, păstrează și prezintă aproape tot arborele genealogic al unei persoane în momentul în care fac cunoștință sau prezintă pe cineva. Cutărică e copilu’ lu’ ăla care e a lu’ ăla care stă acolo, lângă ăla, care e fratele lu’ ălălalt.

Am realizat târziu ce egoism feroce și narcisism dus la extrem se manifesta, de fapt, în iritarea pe care o simțeam. Cât de puțin înțelegeam din rădăcini, din moștenire.

Avem tendința de a nega, de a ne rupe de trecut. Cine a fost înaintea noastră nu contează. Ce au făcut oamenii ăia, cum au fost. Nu suntem decât noi. Ăia ajunși la oraș. Ăia din corporații și poluare. Suntem prima generație în pantofi și avem impresia că e ceva de capul nostru. Că avem vreo importanță. Probabil că din motivul ăsta vrem un burete magic care să ne șteargă trecutul. Nu ne interesează bătăturile din palmele bunicilor. Erau nașpa, de la țară, nu aveau cubicul și nici apă la robinet. Pe vremea comuniștilor, ai noștri își “spălau” dosarele să-și ascundă rădăcinile burgheze, noi ni le spălăm de… tot.

Mi-am petrecut vara asta în afara Bucureștiului și scrântelilor lui ridicate la rang de normă și normalitate. Am ascultat cu plăcere și fascinație, poate și cu un soi de duioșie, cum oamenii cu care mi-am petrecut timpul își cunosc comunitatea. Niciodată cutare nu era doar cutare. Cutare era mereu al cuiva. Exista o poveste în legătură cu el și cu oamenii din care se trage. Îmi lipsește enorm, de fapt, ideea și sentimentul ăsta de trib, de comunitate. Un loc unde oamenii să știe de unde vii, să îi intereseze, să știe despre bunicii și străbunicii tăi, să se păstreze poveștile și ele să aibă importanță.

Ne-am dezrădăcinat și nu ne dăm seama cât de rău ne face. Rădăcinile nu ne țin captivi. Ne dau sens. Ne ajută să ne înțelegem. Evoluția personală este formată și din poveștile celor care au fost înaintea noastră. De multe ori m-am uitat în jur și am văzut oameni care se rușinează de locul de unde vin, de oamenii din care se trag. Nu pot înțelege de ce. Nu ne dăm seama că avem nevoie de rădăcini? Că ne sunt esențiale? Nu ne dăm seama că nu putem scoate din ecuație cine suntem de fapt? Și la ce bun am face asta? Nu ne ajută, ne alienează. Oamenii care ne compun vor fi mereu acolo. Cu unii trebuie să facem pace, pe alții trebuie să-i îmblânzim și tot așa, dar nu îi putem exorciza. Oricât de puțin ne-ar plăcea să recunoaștem asta, ei vor fi mereu acolo.

Mai mult de atât. Mi se pare că ne afectează capacitatea de a fi empatici, răbdarea de a-i asculta pe cei din jur, capacitatea de a spune și prețui povești. Felul în care le insuflăm copiilor interesul și principiile sănătoase. Ne transformăm încet într-o societate fără rădacini, iar lipsa rădăcinilor nu doar că ne face vulnerabili la intemperii, dar ne face vulnerabili și la eroziune. Urmează deșertificarea și nu avem niciun instrument pentru a o opri. Suntem exact ca broaștele alea care fierb și nu au habar ce li se întâmplă. Ne place să ne predăm lecția efemerului. Totul vine și pleacă ușor, fără regrete. Interacțiunile dintre noi sunt superficiale, totul e suprafață și imagine. Nu ne știm poveștile, cu atât mai puțin poveștile celor din jur. Nu ne acceptăm trecutul. Ne plângem că nu mai avem repere și că generațiile care vin în urma noastră sunt dezorientate. Nici nu au cum să fie altfel, din moment ce părinții lor nu știu cine sunt și se reneagă.

Modernitatea în care trăim ne încurajează să prețuim efemerul și să ne intereseze doar doar ce va urma. Viitorul este singurul care contează. Desigur că este extrem de important. Nu se poate fără perspectivă, viziune, plan, evoluție. Problema este că goana zilei ne încurajează să nu ne uităm nicio clipă în spate. Nu degeaba sunt atâtea glume pe tema cele mai mișto haine sunt alea din magazin, cel mai bun telefon este ăla care urmează a fi lansat.

Se spune că trăim până în ultima zi a ultimei persoane care își mai amintește de noi. Ne condamnăm singuri la uitare.

Cunosc câteva povești care țin de bunicii mei. Nu știu nimic despre străbunici. Nu știu nimic despre frații bunicilor sau ai străbunicilor. Simt că am pierdut foarte mult, că îmi lipsesc bucăți ce nu-mi vor da niciodată posibilitatea de a completa puzzleul și de a mă înțelege așa cum mi-aș dori.

Ne spunem unii altora pe nume, dar cumva, le vorbim tuturor celor care au fost înaintea noastră.

Dacă stau să mă gândesc bine, hashtag-ul pe care mi l-am inventat la un moment dat, #mynameisiancu, momentul în care majoritatea cunoscuților au început să-mi spună mai mult pe numele de familie și să mă strige mai puțin cu prenumele, toate au coincis cu perioada în care am crescut suficient de mult încât să-mi prețuiesc poveștile din spate.

Sunt Andreea. Dar nu sunt doar atât.

Sunt Andreea lu’ Mircia a lu’ Grigore Iancu. Și sunt Andreea lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu.