SUFLETUL

Când eram mică, m-am apucat să scriu poezii. Aveam impresia că tre’ să fiu io aşa un fel de geniu neînţeles. Nu era interesant să-mi văd de treaba mea şi să merg la cercul de lucru manual, că mi-ar fi prins mult mai bine.

Îmi luasem o mină tristă şi un pic tenebroasă, că dădea bine, trebuia să fiu răzvrătită, mă certam cu lumea, peroram chestiuni pe care nu numai că nu le înţelegea nimeni, dar uneori nu le înţelegeam nici eu.

Depăşisem momentul când dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam că vreau să mă fac tomberonistă. Acum vroiam să mă fac poetă, deşi niciodată nu am fost în stare să produc nici cele mai banale rime. Nu conta, se purta poezia fără rimă şi mi-am schimbat polul de interes, aveam mai multă libertate de exprimare, şi până la urmă, ideea conta, nu trebuia să fie musai exprimată în metru iambic.

Am găsit foile cu jalnicele mele încercări literare de atunci, şi m-a pufnit râsu’. Mergeam la cenaclu’ literar care, în afara faptului că mi-a ordonat cât de cât lecturile, şi că m-a ajutat să-mi petrec timpul util, nu a adus niciun beneficiu scrisului meu. Ba mai mult de atât, m-am îndrăgostit nebuneşte de Şolohov, ca să aflu peste ani de tot scandalul din jurul Nobelului său. Nu contează cine l-o fi scris-o până la urmă, dar povestea Donului Liniştit mi-a plăcut.

Tare mă mai frământam când vedeam cum toţi colegii mei, sâmbătă de sâmbătă aduceau minunăţii de poezii, îi lăuda dom’ profesor Aldea şi eu mă alegeam doar cu îndrumări generoase şi îmbrăcate frumos, cu diplomaţie, plus că, nu cred să fi avut mai mult de trei poezii la panou în toţi anii ăia.

În fiecare sâmbătă, dom’ profesor ne punea pe fiecare să aducem câte un citat dintr-o carte, sau pe care îl auzeam pe undeva. Cel mai de soi era ales citatul săptămânii. Nici aici nu am avut cine ştie ce noroc, citatele mele nu erau niciodată cele mai inspirate, dar m-am ales în felul ăsta cu trei caiete cu însemnări.

Am găsit de curând o poezie pe care am scris-o cam acum douăzeci de ani pe vremea asta şi parcă prevesteam cu ea toate perechile de ochi albaştri care de-a lungul timpului mi-au bântuit somnul şi de care nu am avut niciodată parte.

Se pare că nu m-am vindecat complet de boala scrisului, numai că acum nu mai încerc să inventez nimic, m-am convins că nu are sens, că nu mă pricep să fac asta. Acum mă mulţumesc cu povestitul.

Sufletul meu,

Uneori e o lacrimă mare, albastră

Alteori e o floare

Căreia tu,

Ca un copil neştiutor

Îi rupi din petale

Fără să ştii că o doare

Că se transformă din nou,

Devenind

O lacrimă albastră şi mare

                                                                                                                               1993