Mă gândeam la săptămâna asta care a trecut; uneori viaţa îţi pune în faţă nişte momente d-alea, gen Kodak, când nu-ţi vine decât să te scarpini în barbă (cine are; cine nu, improvizează) şi să spui: “Aiiii, băga-mi-aş pula” (din nou, cine are; cine nu, improvizează).
Mă gândesc în clipa asta la un milion de lucruri care s-au întâmplat, că de, când nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă frate; când vin toate năvală, îţi faci listă la sfârşitul zilei, să nu uiţi.
A fost săptămâna asta înâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. Oricât de înspăimântătoare a fost la un moment dat ideea, a fost un moment Kodak, de zile mari. Moment plin de clişee evident, plin de feţe sincere şi de îmbrăţişări d’alea adevărate, cu dor, plin de: “ce mă bucur să te văd”, “nu te-ai schimbat deloc”, “ce bine arăţi”, “nu mai ştiu cum te cheamă, da’ dacă eşti aici e clar că am fost colegi”, etc.
Au lipsit o grămadă de oameni care îmi sunt foarte dragi şi altă grămadă de oameni pe care aş fi vrut să-i văd, a fost ciudată revederea după atâta amar de vreme, cu aşa de multi oameni. Ne-am hlizit unii la alţii ca nişte cretini, am râs cu lacrimi, ne-am amintit o grămadă de tâmpenii, vise, inimi frânte şi examene, m-am convins, din nou, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, sunt sigură că aşa vor fi şi la întâlnirea de douăzeci de ani.
A fost săptămâna asta un fel de buclă ciudată în timp, un moment d-ăla, când viaţa parcă se înnoadă şi fix în acelaşi loc şi în acelaşi mod se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a mai întâmplat fix acum nişte ani, vreo şapte, şi rămâi năuc, că parcă nu are cum să fie aşa, că parcă e un vis prost, că parcă dacă nu ar fi nişte oameni care ştiu, ceilalţi te-ar crede nebun.
Şi a mai fost o buclă ciudată, când după nişte ani, vreo douăzeci, îţi apare în faţa ochilor, de nicăieri, un om pe care l-ai iubit cândva, în felul tău ăla tăcut, şters-adolescentin, fără cuvinte şi fără semne. Ţi se înmoaie genunchii şi te trec năduşelile, exact ca acum douăzeci de ani când îl vedeai. Mda, curată nostalgie dom’ le!
Şi după săptămâna asta nu mai cred că “dragostea este un câine venit din iad”. Spun asta, după ce am văzut doi oameni, trecuţi de prima tinereţe, cu muşcături adânci ale vieţii în suflete, care ştiu să se privească cu nesfârşită dragoste şi tandreţe.
Da, domnule, deci se poate! Cumva, în felul ei tainic, iubirea ştie să îşi facă loc în orice cotlon, să pună betadină peste răni, să dezinfecteze şi să cureţe, să fie cel mai bun antiseptic pentru orice, să împlinească. Mi s-au tăiat genunchii când i-am auzit. Mi-au dat speranţa că nu mereu te afli de partea greşită a poveştii, că într-un final se poate, există.
Am descoperit că sunt oameni cu care ai milioane de lucruri în comun, vorbeşti cu ei după ani de tăcere de ca şi cum azi dimineaţă v-aţi luat “la revedere” în acelaşti 282 ticsit, oameni cu care împarţi aceleaşi supape de păstrat mintea limpede, deşi habar nu aveai. Doamne, ce bine e! Parcă ţi se relaxează dintr-o dată toţi muşchii. Mie îmi cad umerii când nu mai port povara măştilor, mă agăţ de gâtul lor, respir adânc şi mulţumesc în gând.
Şi mai sunt momente, când de undeva de la capătul lumii, vine spre tine, exact atunci când ai nevoie, mesajul din sticlă, mesajul ăla de speranţă care îţi spune exact ce ai nevoie să auzi, atunci când te doare mai tare. Să juri, nu alta, că îngerul tău păzitor ţi l-a pus în prag.
O săptămână în care să nu fi fost zi în care să nu fi înghiţit un rahat, din partea vieţii, sau a oamenilor de lângă tine, dar seara când tragi linie, când te întrebi tu, ca nimeni altcineva, “cum ţi-a fost ziua, fraiere?”, să înţelegi că ai şi râs mult şi senin, că ai tras linii şi ai încheiat etape, că ai învăţat, ai zâmbit printre lacrimi, ţi-ai recăpătat speranţa sau o gură de aer, că ai mai câştigat ceva, chiar şi numai săptămâna asta.
Mulţumesc în fiecare seară oamenilor cu care nu am nevoie de cuvinte, nici măcar de cuvinte simple, care pur şi simplu ştiu, înţeleg dintr-o privire, sau o nuanţă a respiraţiei. Pe unii îi sperie. Habar nu au ce pierd, cât este de reconfortant ca la sfârşitul unei zile de tot căcatul cinva să ştie, fără să întrebe, fără să-i spui, că nimic nu ţi-ar prinde mai bine ca o tigaie cu cartofi prăjiţi şi câteva ore de tăcere.
