Pe tanti Sasu mi-o amintesc vag; o doamnă înaltă, uscăţivă, cu părul prins într-un coc. Ea şi moş Sasu locuiau într-o casă veche, care cândva fusese a lor, devenise a statului şi pe atunci ei erau chiriaşi într-o singură cameră uriaşă, veşnic rece şi cu igrasie, şi o bucătărie mică şi urâtă. La ei mirosea mereu a petrol lampant pentru că nu aveau aragaz şi găteau la o lampă de bucătărie; era plin de funingine – li se înfunda mereu godinul în care ardeau brichete pentru că nu aveau bani pentru lemne. Acolo, la ei am văzut prima dată un pat aşezat pe mijlocul camerei, lucru care pe vremea aia m-a mirat teribil şi mi se părea „très burgeois”.
Mă duceam la ei în vizită cu bunica. Nu mi-ar fi plăcut să fac asta în mod normal, dar lumea pe care o găseam acolo, era unică. Mă postam într-un colţ al camerei, luam în braţe o cutie uriaşă cu ilustrate colorate şi cu felicitări, „comandam” ceai de tei şi rahat cu biscuiţi şi aş fi putut sta zile în şir fără să îmi mai trebuiască nimic altceva; îmi petreceam ore bune încercând să descifrez ceea ce era scris pe vederi.
Îmi amintesc foarte exact, desenul precis de pe muşamaua albastră din bucătărie: era un model cu flori stilizate care imitau foarte bine flacăra lămpii. Îmi plăcea pe atunci să-mi imaginez că cineva a luat flăcările pe care fierbea ceaiul şi le-a pus pe faţa de masă. O vreme m-am gândit că dacă le ating mă vor frige, şi le ocoleam cu grijă.
Mereu mă certa bunica, să nu mai pun femeia la treabă, să le las să stea liniştite de vorbă, dar nici că îmi păsa. Ştiam clar că face cel mai bun şi aromat ceai, ştiam clar că acolo, în cutia de carton găsesc un întreg univers şi nimic altceva nu mai conta.
Tanti Sasu era bucuroasă că mă duc la ea şi îmi făcea mereu pe plac. Îi spunea bunicii: las-o în pace. Las-o să se bucure. Aşa o să mă ţină cineva minte şi pe mine.
Nu cred că atunci vorbea aşa pentru că nu avea copii şi că îi era teamă să nu fie uitată. Pur şi şimplu, ea înţelegea. Nu este vorba doar despre impactul asupra copiilor. Trebuie să avem mereu grijă…lucruri în aparenţă mărunte, îi fac pe oameni să ne ţină minte, îi fac să îşi amintească de noi cu drag. Un zâmbet, un gest, o cană cu ceai de tei, fiecare muşama albastră pe care o vezi, mirosul de petrol lampant.
A avut dreptate, sunt o mulţime de oameni care au trecut prin viaţa mea şi pe care nu mi-i mai amintesc, i-am uitat…pur şi simplu nu au lăsat nicio urmă. Tanti Sasu a înţeles exact ideea, am învăţat de la ea ceea ce trebuia învăţat.
Nu am înţeles atunci, dar lecţia a fost importantă: testamentul fiecărei clipe. Aşa se cheamă ceea ce preda ea atunci. Importanţa fiecărei clipe, amprenta pe care o laşi în memoria celorlalţi, secunda care poate părea nesemnificativă, dar care pe tine te face să rămâi acolo.
Cu toţii ar trebui să ţinem cont de faptul că enormitatea fiecărei clipe ar putea fi cea care să îi facă pe ceilalţi să îşi amintească de noi. Din păcate ne gândim atât de rar la asta, ne purtăm mereu cu egoism şi fără grijă, cu totală lipsă de consideraţie.
E adevărat că este greu şi obositor să te gândeşti mereu la impresia pe care o laşi, la ceilalţi, la felul în care eşti văzut. Mă gândesc că dacă toate astea ar deveni obişnuinţă, dacă ar deveni lucruri pe care le faci fără să te gândeşti, toţi am fi mai frumoşi, toate ar fi mai frumoase. Este utopic cumva, dar exact cum am spus: testamentul fiecărei clipe, importanţa pe care niciodată nu o acordăm momentului face diferenţa între uitare şi amintire.
Testamentul fiecarei clipe – imi voi aduce aminte mereu. Multumesc.
Oricum, suntem percepuți deformat și subiectiv de către fiecare. Nu văd de ce m-aș obosi foarte tare cui și ce impresie las.
Nu este vorba despre impresia pe care o lași, ci de amintiri. La mine cel puțin așa funcționează lucrurile: toți oamenii de care îmi amintesc sunt legați de o poveste, indiferent dacă amintirea este proastă sau nu.
Ceilalți s-au pierdut.