UNDE SE DUC ŞOSETELE CȂND SE DUC

„E ok să nu ai răspuns la toate întrebările.”

Mă lovește, din nou, replica asta, când mă aștept mai puțin și când sunt convinsă că nu o să o mai aud, ca ȋntr-un joc de bâlci, atunci când pocnești o bilă suspendată cu arc și ea se întoarce să te lovească peste nas.

Totuși…nu pot funcționa altfel. Am nevoie de răspunsuri la niște întrebări. Ok, nu la toate, dar măcar la câteva, să îmi regăsesc și eu somnul.

Nu am liniște și simt că mă împiedic în drum dacă nu aflu, de exemplu, unde se duc șosetele din mașina de spălat, atunci când se duc.

La fel, aș vrea să știu și unde se duc oamenii când se duc. Nu când mor; când dispar din viața ta așa…de ca și cum nu s-ar fi intersectat niciodată cu tine.

Unde se duc oamenii ăia care par atât de aproape și apoi dispar? Și cum fac ei să dispară într-o clipită? Există un univers special pentru ei?

Așa mă gândesc că ar trebui să fie, la fel cum sigur există și universul paralel al șosetelor desperecheate. Uite, aici se strâng șosetele flaușate de iarnă, aici șosetele cu găuri, care oricum ar fi fost aruncate, aici șosetele colorate și haioase.

La fel și cu oamenii: aici se strâng oamenii care s-au evaporat brusc din viața ta, organizați după numărul de cuvinte pe care nu au avut coaie să ți le spună. Mă tot gândesc că dacă aș găsi poarta de intrare în universul ăla, pe care eu una l-am populat cu nenumărate „fantome”, mi-aș pune mânuși de box și aș începe să împart pumni. Poate așa nu mi-ar mai trebui răspunsuri.

Pe șosete le-am iertat, dar pe oamenii ăia, nu. De multe ori mă gândesc că dacă ne-am întâlni pe stradă le-aș da două palme și aș pleca mai departe. Cel mai probabil, când s-o întâmpla vreodată să ne întâlnim, o să trec pe trotuarul celălalt, dar îmi place să îmi imaginez setea și descătușarea din palmele alea.

De asemenea, aș vrea să aflu cum apar și conform căror mecanisme, out of the blue, niște situații absolut bizare, care nu erau prevestite de nimic, nici cu cinci minute mai devreme. Cică le cerem noi, mai mult subconștient decât altfel.

Dar totuși…există o oală mare undeva, de unde cineva scoate cu polonicul câte un ciubăr de zeamă și ți-l toarnă arbitrar în freză, spunându-și în barbă “ai cerut-o, mon cher”? Pfoaaa ce m-aș duce acolo să îi întorc și eu polonicul acela, elegant, desigur, și să-i spun să-și vadă de treburile dumisale.

Apoi, i-aș spune să facem ca în emisiunea aia Seconds Before Desaster, să reconstituim traseul, să înțeleg și eu cum am ajuns acolo. Chiar mi-am cerut-o eu sau a fost doar o aliniere nefericită de planete? În fine, e și ăsta un rai în care aș vrea să ajung, desigur, după raiul oamenilor dispăruți. Ăla pare mult mai interesant.

Și aș mai vrea să știu, dacă se poate, „de ce eu” și, mai ales, „cum”, și „de ce”, și „ce s-ar fi întâmplat dacă”. E o tâmpenie abisală, desigur, dar aș da un bănuț pentru asta.

Nu calul. Calul îl țin la schimb pentru alte regate; nu îl dau la schimb nici măcar cu raiul oamenilor dispăruți precum șosetele. Oamenii ăia sunt desperecheați deja, deși cred că unii dintre ei ar putea avea niște răspunsuri tare folositoare pentru mine.

Și aș mai vrea să ajung în raiul cățeilor, acolo unde ajung ei când nu mai sunt aici, să tragem o joacă zdravănă și să mă întorc, fără violențe educative, de data asta, precum în celelalte raiuri.

Desigur, cei mai inteligenți dintre voi cei care citiți povestea asta îmi veți spune că e o mare pierdere de timp, că lucrurile cu adevărat importante sunt în față, că oamenii ăia s-au dus „în raiul lor” cu un motiv. Aproape  că v-aș da dreptate, dar doar după ce o să simțiți și voi ușurarea aia absolut fenomenală când un răspuns la un „de ce” d’ăsta vine și face o lumină teribilă în jur.

Apropo, până una alta, știe cineva să-mi spună unde se duc șosetele atunci când se duc? Pare raiul cel mai accesibil dintre toate.

“To be joined together as a matched pair, in cleanliness and in filth, until separation in the laundry do you part?”
Artist: Whitehead, Bill

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *