VACANŢA DE VARĂ

Când începea vara, o moleşeală fără margini cuprindea străzile oraşului. Luam vacanţă, şi asta mă deruta în primele zile, parcă nici nu ştiam ce să fac cu libertatea proaspăt dobândită. Încet, ne dezmeticeam toţi, începeam să ne trezim din amorţeală şi străzile se umpleau de ciutime.

Imediat ce se mai răcorea, pe seară, Dumbrava Roşie şi Kemal-Agi-Amet se umpleau de copii veniţi în vacanţă la bunici, sau adunaţi de pe alte străzi; acolo era locul nostru de întâlnire şi de joacă. Umpleam strada de gălăgie, până când ne goneau acasă vecinii punând pe noi furtunurile cu apă.

Acum îmi dau seama că de cei mai mulţi dintre ei nu mai ştiu absolut nimic de ani de zile, deşi figurile lor îmi sunt proaspete şi vii în minte.

Până noaptea târziu, făceam campionate de sărit elasticu’, de sărit şotron sau picioruşu’, jucam „Flori-Fete”, „Cucii”, „Ţară-Ţară” sau mai ştiu eu ce tâmpenii ne mai dădeau prin cap. Toate jocurile copilăriei îşi găseau locul acolo, în micul paradis de vară; ţipam şi ne fugăream mai ceva ca pieile roşii, da’ un lucru ştiu sigur: niciodată nu mi-a plăcut să mă joc de-a „v-ati ascunselea”.

În timpul zilei stăteam ascunsă în curte, mă jucam sub bolta de viţă cu pisicile, citeam şi mă făceam că îmi fac temele de vacanţă, până în ultima clipă, când nu mai aveam de ales şi trebuia să mă pun pe treabă. Nu aveam niciodată emoţii cu lecturile de vacanţă. Aveam grijă să le termin din timp, ca să mă pot lăfăi mai apoi cu tot ceea ce îmi poftea inima.

Vara începea jocul de-a şoarecele şi pisica cu mama, care ţinea morţiş să mă pună să dorm la prânz, cică era prea cald afară, activitate care nu îmi plăcea absolut de loc. Trăgeam de timp cât puteam de mult, şi mă înduplecam să mă bag în pat când auzeam sirena de la I.M.U.M. care anunţa sfârşitul programului de muncă, asta însemnând că în scurt timp urmează să vină tata acasă şi sunt salvată. Într-adevăr, când auzeam poarta, săream în sus ca arsă, fugeam în curte şi se termina cu odihna de după amiază a copiilor cuminţi. A durat o perioadă până când s-a prins toată lumea care-mi sunt calculele.

Nu aş fi avut ce să fac afară din curte, ştiam asta, vorba tatei: la ora două dacă ieşi şi tragi cu puşca, nu ai pe cine să omori, că nu-i nimeni pe stradă, dar pur şi simplu nu vroiam să dorm. Mi se părea că pierd vremea când aveam de descoperit o minunată lume de gândaci, râme şi furnici.

De atunci datează şi termenul „turnică”; pentru că pe vremea aia aveam neînţelegeri majore cu câteva litere care se încăpăţânau să semene între ele, cum ar fi t-f sau m-n, aşa că la transcrierea unei poezii, o familie de furnici s-a transformat într-o familie de turnici, rămasă de atunci celebră.

O vreme, în vacanţă de vară aveam alocată o săptămână pentru bunicii de la ţară. În timp, săptămână respectivă s-a mutat la mare, la Constanţa, apoi a dispărut şi ea. Până târziu, în fiecare vară am fost în tabără. Minunate amintiri am din mai toate locurile pe unde am fost, toate copilăriile pe care le făceam şi mai ales bucuria cu care începeam pregătirile de cu 2 luni înainte de plecare şi nu mai dormeam noaptea de emoţie cu două săptămâni înainte.

Vara trecea leneşă; ca şi oraşul nostru de provincie, avea ritm şi personalitate proprie. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştiu acum. Toamna, iţindu-se de sub şosetele trei sferturi albe, genunchii juliţi şi plini de cicatrici povesteau despre toţi copacii şi gardurile pe care ne căţărasem peste vară, despre fotbalul jucat pe maidane şi toate celelalte minunate căzături. Spun minunate, pentru că atunci nu ne dureau, nu le studiam să vedem dacă ne rămân semne, ne rupeam singuri cojile, pentru că ne „ţineau” la alergat.

Eram soioşi pe mâini până la coate de zeamă de pepene şi mâncam caise verzi direct din pomi. La mine, în spate, era un loc numai bun: de pe scara de la pod săream gardu’ direct pe coteţu’ de păsări a lu’ Tanti Aurora, lângă care creştea un cais. Aranjamentul era numai bun, pentru că stăteam pe acoperiş „la plajă” şi mâncam caise până ni se umfla burta. Asta se întâmpla până când începeau să se coacă şi nu mai prezentau niciun interes. Atunci, în general ne mutam într-unul dintre cei doi vişini din curte, unde petreceam toată ziua, ca să nu zică mama că nu stau la umbră.

Vara la noi mirosea a ţărână încinsă, avea ochii mijiţi de soare, de prea mult albastru şi galben, cuprindea în sufletul ei arome abia bănuite de toamnă, avea verdele deja bătrân.