VÂNZATORUL DE DOPURI

Dopuri de plută. Nu îmi iese din cap imaginea: pe o bucată prăfuită de celofan întins pe jos în faţa lui, un bărbat prost bărbierit, cu faţa trasă, vindea dopuri de plută într-o pungă veche. Mai avea aşezate alături câteva arcuri ruginite care aparţinuseră cândva unei clanţe de uşă, câteva casete audio şi alte nimicuri. Bărbatul din stânga lui vindea bibelouri vechi şi nespălate, iar în dreapta, într-o cutie erau jucării vechi de pluş, dezmembrate şi prăfuite, alături de viniluri cu trupe de care eu nu am auzit niciodată. O familie s-a oprit acolo să îi cumpere fetiţei jucării. I-au luat o maimuţă roşie deşirată şi un urs de culoare incertă.

Din toată babilonia de neînchipuit pe care o poate cuprinde un târg de vechituri, faţa acelui bărbat mi-a rămas întipărită în minte. „Standul” lui era atât de sărac încât parcă îşi vindea sufletul în punga aia veche. M-am oprit o secundă şi mi s-a strâns inima. M-am întrebat, fără rost dacă aia era tot ce îi mai rămăsese acasă, dacă doar de atât se mai putea lipsi din avutul lui.

Puţini dintre oamenii care vindeau acolo erau ceva mai pricopsiţi. Îi recunoşteai imediat după rotunjimea obrajilor, după hainele curate şi urâte. Ei erau bişniţarii.

Restul, pe o suprafaţă neînchipuit de mare, erau oameni care fie încercau să scape de nimicurile din casă, fie îşi vindeau şi ultimul nimic din casă, în speranţa unui câştig oarecare, câştig care să cumpere pâine sau o poşircă ieftină, aducătoare de uitare.

Am văzut acolo lucruri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că e posibil să le vinzi, că se poate gândi cineva să le vândă, sau că altcuiva îi pot fi de trebuinţă. Legile economiei ce domneau peste acel spaţiu sunt complet noi pentru mine, deformate, relative şi specifice. Am văzut oameni în căutare de nimic anume, poate le pică ochii pe ceva ce ar putea fi cumpărat, oameni în căutare de ceva anume, ceva ce este peste puterea lor de cumpărare în orice magazin şi se mulţumesc cu ceea ce au alţii de aruncat sau a fost scormonit cu meticulozitate în gunoaie, alături de oameni care veneau a zecea oară în speranţa că ar putea trebui cuiva ceea ce aveau ei de dat: mormane de ruginituri, pantofi scâlciaţi, haine şi veselă uzate, cuie vechi, aparate electronice ieşite din uz, telefoane furate, echipamente de toate soiurile şi provenienţele, şurubelniţe, elastice, papiote, nasturi vechi, insigne ruginite, oglinzi pătate, toastere fără cablu, televizoare arse, mănuşi desperecheate, orice ţi-ar fi putut trece prin cap, inclusiv lenjerie.

Cineva vindea o pânză de bomfaier din 1963 şi lângă ea avea o menghină ca a tatei din magazia din curte, menghina albastră pe care mi-am făcut ucenicia şi unde mi-am prins degetele de atât de multe ori îndoind fără rost cuie.

Mi-am cumpărat un sac de cărţi la preţul la care mi-aş fi luat două cărţi noi, la preţ redus. Primul instinct a fost de jenă. Apoi am realizat că cei de la care le cumpăram nu erau şi cititorii lor, nu erau cei care dăduseră banii pe ele, nu le iubeau. Dumnezeu ştie de unde le luaseră, iar eu le-am făcut un serviciu că i-am scăpat de hârţoage. I-am scutit să le mai care şi săptămâna următoare în târg, unde nu le cumpăra nimeni. Nu erau utile nimănui pentru nimic. Erau o comoară grea, prăfuită şi mirosind a mucegai şi închis.

Toată scena asta forfotitoare se întâmpla sub un cer uluitor de senin, sub soarele puternic, care nu te lăsa să treci cu vederea nimic. Mergeam cu capul în pământ, pentru că îmi lăcrimau ochii de la atât de multă lumină, şi de la atât de multă durere. Îmi intra praful în ochi, mi-am şters de nenumărate ori ochelarii de marginea tricoului, şi mai tare decât praful, îmi intrau în ochi privirile stinse ale celor aşezaţi pe scăunele sau pe jos lângă marfa lor mizeră, speranţa care te întâmpina când te apropiai, câinele de pripas care se plimba printre oameni, cerşind şi el ceva, orice, haine murdare, mâini tremurând alcoolic, feţe galbene de boală sau de foame, mirosul acru de sărăcie.

Dacă poţi asculta povestea fiecărui obiect mut de pe jos, dacă poţi cuprinde şi înţelege dramele vânzătorilor de nimicuri, dacă poţi descifra tot ceea ce are de spus limbajul acela inaccesibil pentru muşterii mall-urilor, dacă mai poţi fi la fel după întalnirea cu vânzătorul de dopuri de plută…